Dacă vrei să înțelegi ce se-ntîmplă uneori în preajma ta, e bine să respiri adînc înainte de a trage vreo concluzie definitivă. Nervozitatea nu prea ajută la nimic în situația asta. Prin urmare, înainte de a intra în orice teorie a conspirației, cel mai sănătos e să te uiți bine în jur. E important să vezi dacă nu cumva la umbra lucrurilor doarme, sforăind liniștit, vreun prost. Iar dacă pe fața lui se citește și somnul ăla liniștit – al obraznicului care știe că rușinea e punctul slab al ființei umane –, dintr-odată totul începe să pară mult mai limpede.

Ca să treacă vremea și să aibă senzația că lumea are o noimă, oamenii elaborează teorii, prospecte și manuale de folosire a realității. E o îndeletnicire de cînd lumea. Asta ca să nu picăm în prăpastia celei mai adînci depresii atunci cînd vedem că există indivizi care o iau pe niște scurtături aiuritoare, urinînd lejer pe toate mileniile de înțelepciune a umanității. E un dat, un fapt incontestabil, o bornă de neocolit. E ca și cînd, după ce ai deprins cu trudă maximă toate tainele artelor marțiale, apare unul relaxat și te pocnește, cît se poate de senin, lăsîndu te lat. După care pleacă în treaba lui, zîmbind liniștit, cu conștiința faptului că a contribuit la mersul normal al istoriei.

Așa e și cu spațiul public în general. Te agiți, scrii, vorbești, oferi argumente într-o frenezie continuă, dar nu renunți sub nici o formă la obsesia ridicolă de a păstra măsura, faci voluntariat, prețuiești opinia și spațiul privat al oricărui individ, ieși la proteste pașnice, te muncesc zi și noapte datoria și condiția de cetățean, nutrești aspirații de ameliorare continuă a comunității în care trăiești, în sfîrșit, ai gînduri despre cum ar trebui să arate traseele contemporane ale unei ființe civilizate. Și-n timp ce tu faci toate astea, simți dintr-odată că a început să picure. De la un moment dat încolo, ai o vagă bănuială că ceva nu e în regulă. Dar refuzi să accepți că, deasupra ta, cineva urinează la întîmplare. Zici, a mia oară, că nu e cu putință așa ceva. Că realitatea nu poate suporta un asemenea nivel de nesimțire. Pui totul pe seama climei, a condițiilor meteorologice. Deși știi bine că te comporți în virtutea unor mecanisme de apărare – care te protejează cumva să n-o iei razna –, tot o mai ții langa cu speranța, așteptarea, răbdarea, etica, năzuința spre un soi de civilizație după care ai fugit dintotdeauna, împreună cu alții, ca la cursele alea de ogari, alergînd neverosimil după o momeală pe care n-o prind niciodată.

Știi că există oameni în poziții importante, reprezentanți desemnați ai comunității, compatrioți care sînt gata oricînd să te repeadă, să nu dea doi bani pe convingerile și aspirațiile tale, să scuipe cu poftă pe toate odoarele adunate în speranța că, undeva, există un sanctuar al bunului-simț. Mecanismul în virtutea căruia ai fost educat îți dictează să răspunzi cu o monedă diferită de cea cu care ți se adresează ei. Adică să nu-i disprețuiești. Ci, dimpotrivă, să te aștepți la un răspuns măcar egal încărcat cu decență și bune intenții, pe măsura conținutului real pe care l-ai pus în fața lor. În continuare, te simți un soi de prizonier liber consimțit în ridicolul situației-clișeu de a pune, zîmbind, niște flori în gurile de foc ale armelor care sînt ațintite spre tine. Dar e o condiție care te mulțumește într un fel, pentru că simți că e ceva autentic și pentru că vezi limpede cum e împărtășită, la fel de onest, și din partea altora.

Însă realitatea e cunoscută de ambele părți. Așa cum tu știi sau speri că cei care urinează de la înălțime pot avea momente de străluminare, copii care-i trag de mînecă, organizații internaționale care-i atenționează, poate chiar teama clasică de Divinitate, așa știu și ei cît de fragilă e condiția aspirantului naiv la democrație. Se știe limpede că, pînă la urmă, pentru toată lumea, cel mai important lucru e supraviețuirea. Viața de dincolo de idei. Respirația însăși. Fracțiunile de secundă în care îți dai seama că ești pe-aici doar pentru o clipă și nici n-ai apucat să vezi bine ce-o fi prin jur. Se știe că oamenii obosesc și renunță. Se știe că solidaritatea protestului, de orice fel va fi fiind el, se erodează destul de repede și sfîrșește uneori chiar în automutilare. Se știe foarte bine că tragerea de timp, hărțuirea permanentă, picătura chinezească, toate astea duc întotdeauna la oboseală. Și se știe la fel de bine, poate cel mai bine, că o anumită formă de consecvență a tratamentului aplicat poate să readucă la viață niște mecanisme ale renunțării și abandonului, niște resurse de indiferență pe care le conținem mai toți, ca moștenire din istoria noastră recentă.

Atunci, cîtă vreme ne puteam bucura de niște lucruri mici, minuscule, se putea conta pe docilitatea noastră. Acum ne putem bucura de lucruri consistente. Libertate de expresie, libertate de a călători și de a alege orice spațiu în care să trăim, lucruri la care abia îndrăzneam să visăm cu treizeci de ani în urmă. Dar, încetul cu încetul, chiar și astea, ca multe altele, încep să ni se pară mici, minuscule. Ele devin un soi de dat, de normalitate, de părți firești ale mediului înconjurător. Adevărata miză rămîne tot supraviețuirea. Tot acolo ajungem. La respirație. La viața de dincolo de idei. Uitînd că avem ceva de apărat. Uitînd că ideile, oricît ar părea de neeficiente în potolirea foamei, populează măcar spațiul dintre respirații. Spațiul acela în care se face marea diferență. Locul în care, uneori, avem șansa de a înțelege că nu sîntem doar ființe, ci ființe umane. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.