Gigea e un cuvînt colocvial, folosit mai ales în registrul numit în sociolingvistică „baby-talk“ – stilul în care părinţii le vorbesc copiilor mici, cu abundenţă de mărci afective, onomatopee, cuvinte expresive, diminutive. Părinţii şi copiii îşi influenţează reciproc limbajul: adulţii imită maniera de a pronunţa a copiilor, iar copiii preiau cuvinte folosite de adulţi special pentru ei; se consolidează astfel un stil de comunicare „copilăresc“. Multe dintre cuvintele stilului infantil se păstrează şi în limbajul tinerilor şi devin elemente marcate ludic şi ironic ale registrului colocvial. Nota ironică pe care acestea o aduc provine din tratarea situaţiilor „mature“ ca şi cum ar aparţine unui joc de copii sau ar fi percepute cu excesivă naivitate.

În româna actuală, gigea este fie adjectiv invariabil (plasat după substantiv), fie adverb, avînd sensurile foarte generale „frumos, drăguţ“, dar şi „bun, de treabă; bine“. Într-un glosar online de colocvialisme şi argotisme actuale, gigea e glosat prin sinonimele „cool, mişto, ca lumea, OK“: „Nu e gigea să trimiţi la psihiatru pe toţi ăia care au altă opinie“ (123urban.ro). Cuvîntul e un turcism; etimonul său (scris cici şi pronunţat gigi, avînd şi varianta regională gige, indicată de Emil Suciu, în Influenţa turcă asupra limbii române, 2010) are în turcă aceleaşi sensuri şi aceleaşi preferinţe de registru. În dicţionarul turcesc-englezesc Redhouse (1998), cuvîntul este explicit atribuit limbajului copiilor şi e înregistrat cu sensurile de bază păstrate şi în română („cute, nice, pretty, sweet; nicely“), dar şi cu cîteva accepţii suplimentare. Unele dicţio-nare au preferat să considere forma gigea o „creaţie expresivă“, doar întîmplător similară cu cea din turcă. Evidenta coincidenţă de formă şi de sens confirmă însă ideea unui împrumut, rapid asimilat de limbajul infantil românesc tocmai datorită sonorităţii sale bazate pe repetiţie silabică.

Gigea era deja folosit în presa de la sfîrşitul secolului al XIX-lea; în ziarul Epoca, pare să fi fost unul dintre termenii ironici ai pamfletului politic: „dacă eşti gigea, are să-ţi dea tata naşu şi deputăţia de la T. Severin“ (16.11.1886); „şi-i ziceau că e gigea băiat“ (3 iunie 1889; exemplu în care, fie păstrînd structura din turcă, fie din raţiuni expresive, adjectivul este antepus). Folosirea în limbajul copiilor e atestată în literatură, de exemplu la Vlahuţă („Aşa, papă frumos, fii gigea“, în Prima lecţie – a unei fetiţe către păpuşă) sau în proza umoristică a lui Vasile Pop, care „traduce“ replici infantile: „gigea bete (frumos vorbeşte)“ (Tribuna poporului, 1.01.1903); „Pînze Ită nu gigea? (Plînge fiindcă Ică nu e cuminte?)“ (Calendarul Minervei, 1907).

Nu ştiu în ce măsură cuvîntul se mai foloseşte astăzi în adresarea către copii; pare totuşi să fi rezistat destul de bine în stilul jurnalistic (mai ales al tabloidelor şi al revistelor umoristice) şi în registrul colocvial. Apariţiile recente cele mai frecvente ale cuvîntului sînt în sintagma ironică băiat gigea, cu referire fie la aspectul fizic al persoanei, fie la caracterul său agreabil şi maleabil – „eu aş plăti din buzunar, că sînt băiat gigea“ (motociclism.ro); „în ciuda programului lui foarte încărcat de premier, a fost băiat gigea“ (kmkz
.ro); „erea băiat gigea, nu le avea cu alcoalele“ (comentariu parodic, bzi.ro); „ca băiat gigea ce e, recunoaște că s-a «orientat»“ (expressdecalarasi.ro). Echivalentul feminin al sintagmei este ceva mai rar, dar nu lipseşte cu totul: „fata gigea care aleargă prin casa bîntuită“ (cronică de film, romlit.ro); „uite, ca să nu zici că nu-s fată gigea“ (forum.culinar.ro).

Există de ceva vreme şi expresia a se face gigea, cu sensul „a se aranja (în special prin bărbierit, tuns sau coafat), a se dichisi, a se înfrumuseţa“: „să se rază cu perdaf, să se facă «gigea» (Furnica, 23.12.2014); „noi am găsit «cuibuşorul» în care se fac gigea domnii mondeni din România, un salon de înfrumuseţare din zona Perla“ (click.ro).

Utilizatorii actuali par să lege cuvîntul gigea de Gigi sau Gigel, hipocoristice de la George transformate, prin antonomază, în desemnări ale unei categorii sociale şi morale privite uşor ironic sau net depreciativ (omul oarecare sau mitocanul). Din apropierea dintre gigea, Gigi şi Gigel rezultă jocuri de cuvinte nu foarte reuşite – „Imagini de senzaţie cu milionarul proaspăt eliberat din închisoare! Gigi s-a făcut… «băiat Gigea»“ (cancan.ro); „«Căpitanul lui Gigi» s-a făcut gigea la «70 de lei tunsul»“ (cancan.ro); „Ce face un Gigel-de-treabă pentru un Berceni gigea“ (bercenidepoveste.ro). Presupunerea unei legături cu numele proprii conduce chiar către o surprinzătoare scriere cu majusculă a adjectivului: „B.D., praf şi pulbere: «M-am făcut Gigea şi m-am îmbătat de fericire»“ (click.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).