Începutul de martie a părut să spulbere toate ideile despre încălzirea globală. N-a spulberat și politica încurcată și meschină de la București. Departe însă de neplăcutul îngheț al Bucureștiului, pe ghețarul Rettenbach gerul a fost pe cît de năprasnic, de mare altitudine, aș spune, pe atît de sănătos. De pe înălțimile Alpilor, cu greu mai poți înțelege adîncimile Dîmboviței, chiar atunci cînd temperaturile se apropie.

Un grup de nemți dintr-o telegondolă, trecuți binișor de jumătatea vieții, băteau din mîini și din picioare să se încălzească, vorbind tare. În veselia generală îi auzeam adesea pronunțînd cuvîntul „scheisse“. La un moment dat, au început a scoate de prin buzunare cîte o sticluță de 50 de mililitri de coniac, vodcă sau șnaps, fiecare cu preferința lui, și au ciocnit cu celebra lor urare: „Prosit!“ „Against cold“, ne-a explicat unul dintre ei, ca și cum am fi putut să credem altceva. Sub noi, pe toate văile din jur roiau schiorii ca niște furnici. Liniile de telescaune și telegondole care se întindeau pînă în zare păreau sfori pe care erau înșirați niște bocanci. Munții aceia, numai piatră, zăpadă și gheață, erau plini de viață în cele mai geroase zile din an. Cineva remarca odată cum reușesc austriecii să scoată bani și din piatră seacă. Zone care teoretic ar fi complet ostile vieții se umplu de oameni care petrec, fac sport și se distrează. Restaurantul cu autoservire din vale adică, de la peste 2600 de metri altitudine (totuși), cu scările lui rulante și mulțimea de ecrane electronice suspendate, cu prețurile diverselor mîncăruri (și ce mîncăruri!), te ducea cu gîndul la un aeroport. Mi-am adus brusc aminte de cabana de lemn din Oetz, unde pe vremuri primeam cîte un cîrnat cu muștar.

Pe pîrtie, la o viteză (destul de frecventă) de 50 de kilometri pe oră, gerul de minus 20 de grade Celsius se simte ca la minus 35 de grade. În condițiile astea, orice parte a corpului neacoperită – nasul, de exemplu – poate degera instantaneu. Echipamentul e esențial. Tehnologiile își arată roadele și abia în astfel de cazuri ajungi să apreciezi fiecare euro cheltuit în plus pentru o cagulă, o mască, o cască, niște ochelari sau mănuși adecvate și de calitate. Fiecare schior era ca într-un fel de bulă a lui, ca un cavaler în armură sau ca un tanchist care vede lumea prin vizieră, o entitate izolată de mediul exterior. Și, cum spuneam, nu era vorba de cîțiva nebuni sau de cine știe ce elită special antrenată, ci de mulțimi de oameni. Un sport de mase (bine echipate). Cu cît era mai frig, cu atît parcă mai multă lume ieșea pe pîrtie. Sigur, avantajul gerului e aproape întotdeauna o zăpadă excelentă. Muntele are paradoxurile lui meteorologice (vezi Muntele vrăjit de Thomas Mann). Am descoperit o dată în plus cum la trei mii de metri poți face plajă și te poți bronza chiar și la minus 20 de grade. De altfel, în fața cabanelor, chiar și pe asemenea geruri năprasnice, există șezlonguri pentru cei care doresc să stea la soare. Cristale fine de gheață care pluteau în aer (a cărui umezeală pur și simplu înghețase), prin atingere, răcoreau părțile corpului expuse la soare. Natura oferea o adevărată cură spontană de wellness. Uneori însă, diferența dintre o degerătură a nasului și o arsură provocată de soare e greu de făcut. Dincolo de șezlonguri, cînd e senin, lumea se bate pe mesele de afară. E mult mai plăcut să mănînci acolo decît în interior, chiar și pe ger. Televiziunile nu mai conteneau cu știrile despre aerul polar abătut din senin asupra întregii Europe. Biata Europă! Cei de acasă se plîngeau de frig. Îl simțeau în oase, dar mai cu seamă îl vedeau la televizor. Acolo unde eram, pe lîngă aerul polar apăruse și ursul polar, care circula printre noi pe schiuri sub forma unei mascote de vreo trei metri, menite să-i înveselească pe copii. Fiindcă, trebuie să spun, gerul nu-i descuraja nici pe copii și nici pe vîrstnici, care zburau pe pîrtie cu duiumul. Alături de copii, pensionarii alpini par niște ființe foarte fericite, așa cum am mai scris odată. Fericită era și mama care purta o cască cu urechi de -Mickey Mouse, și fata cu moț portocaliu în vîrful căștii, și grupul de snowboardiști cu cozi de blană atîrnate de geci, și cei doi oameni de serviciu care schiau cu niște mari lopeți de zăpadă în mîini și care, probabil, dacă nu erai gata, te luau cu lopata, și corbii alpini care mîncau semințe lîngă cabană (cică trăiesc peste o sută de ani, în condițiile alea!).

Altitudine, ger și veselie. Țara lui Mozart și a lui Strauss. Păi, cum să te mai lași strămutat la șes, pe valea Dîmboviței, în bulboanele aburitoare ale tudoreilor?

Foto: wikipedia