Un londonez născut la București observa prin anii ’90 că, pe oriunde se duc, românii cară după ei foarte multe bagaje. La fiecare călătorie parcă pleacă într-un adevărat refugiu. Nu știu dacă o mai fi chiar așa. Traumele supraviețuirii s-or mai fi risipit. În urmă cu cîțiva ani am citit cu interes experiențele și sfaturile Cristinei Foarfă despre cum se poate voiaja à la longue, cu foarte puțin bagaj, eventual doar cu un rucsăcel. Fără bagaje, fără griji și fără bani, ca la 20 de ani, vorba cîntecului.

Nu acesta e însă și cazul Roxanei, a cărei poveste am aflat-o recent. E o româncă măritată cu un cizmar din Germania. L-a cunoscut printr-o agenție matrimonială și a fost dragoste la prima vedere, deși el e puțin șchiop. Ea a învățat germană și s-a mutat în casa neamțului, într-un mic sătuc de pe lîngă München. Cei care mi-au spus povestea o cunosc din România și merg împreună cu ea în vacanțe prin Europa aproape în fiecare an, în vreme ce soțul ei stă acasă și repară pantofi. Au format deja un fel de grup tradițional de mers în călătorii. Ei bine, problema lor cu Roxana e că, de fiecare dată cînd merg în asemenea excursii, ea vine cu un geamantan enorm. Cînd trebuie s-o ia cu mașina, prietenii din România au mari dificultăți cu acel geamantan, care nu încape nicăieri. Ce permutări și regrupări de bagaje se fac în timp ce monstrul așezat alături își așteaptă în liniște integrarea! Se ajunge la restructurări radicale și, fără excepție, se cere ajutorul arhitectului din grup. Dar nu doar în mașină sînt probleme. La hotel, într-un lift pentru patru persoane în care se urcă Roxana cu al său geamantan, nu mai încape nimeni. Toți ceilalți trebuie să aștepte.

Slavă Domnului că valiza are roți… Două, ca de trotinetă. Bineînțeles că de fiecare dată prietenii fac glume pe seama ei (nu de față cu Roxana, că ea n-are simțul umorului, mai ales cînd vine vorba de acest obiect drag). Înainte de o nouă întîlnire, ei se întreabă dacă nu cumva proprietara, în sfîrșit, i-a pus motor, așa încît să poată veni călare pe el. Alteori își închipuie că prietena lor va reuși să călătorească în interiorul propriului geamantan (ambele variante sînt posibile fizic). Unul dintre ei visează să meargă împreună cu ea la o cabană și acolo, în timp ce ea doarme, să pună mîna pe o drujbă și să-l taie în două. Zice că mai mare bucurie pe lumea asta n-ar putea avea, chiar dacă știe că Roxana s-ar supăra foc.

La început au sperat că, la un moment dat, cîndva, ea va renunța la acel geamantan. Observînd însă caracterul neobișnuit de tare al femeii, și-au luat gîndul de la așa o idee. O vreme s-au mai gîndit că odată și odată, la fel ca orice lucru de pe lumea asta, și valiza se va strica sau măcar se va uza. Ori de cîte ori (și nu rareori) au fost puși în situația să o care, băieții au încercat diverse manevre prin care să-i grăbească sfîrșitul. O sucire bruscă din mîner, atunci cînd o roată tocmai a intrat printre zăbrelele unei guri de canal, o izbitură de colțul peretelui la cotitura cîte unui coridor de hotel sau chiar datul la vale pe scări, cînd Roxana nu putea să-i vadă, au fost tot atîtea experimente menite să-i convingă definitiv că nu e un obiect de pe lumea asta și că e indestructibil. Cinste firmei care l-a fabricat, n-au reușit să-l zgîrie măcar. Într un an le-a venit ideea că ar putea să-l lege în urma automobilului și să-l tragă ca pe o remorcă, dar n-au îndrăznit să-i propună asta și Roxanei.

În cele din urmă, văzînd că an de an, fie vară, fie iarnă, enormul geamantan își făcea nedezmințit apariția, parcă tot mai nou și mai sclipitor, au început, vrînd-nevrînd, să-l accepte ca pe un adevărat membru al găștii lor, care-și merita propriul loc. Nu s-au oprit însă niciodată de la a-și pune întrebări despre conținut. O singură dată cineva l-a văzut deschis, preț de cîteva secunde. Era momentul în care Roxana se suise cu toată greutatea pe el ca să-l poată închide. Așa au aflat că nu era doar mare, era și îndesat, ceea ce de altfel bănuiau, din cauza greutății. Dar omul nu apucase să vadă mai nimic din ce era în interior. Și bineînțeles că, asemeni unui seif, obiectul are un cifru pe care proprietara nu-l spune nimănui. Au avut ocazia să remarce, în timp, că Roxana nu are cine știe ce toalete rafinate, pălării sau pantofi care să ocupe mult loc, dar că adesea are la îndemînă, chiar și vara, două-trei fulare, cel puțin tot atîtea eșarfe, mai multe perechi de mănuși, căciuli de mai multe grosimi și culori, pulovere și jachete. În general, multe lucruri care țin de cald, chiar dacă nu pot fi purtate toate în același timp. Frigul e unul din nenumărații dușmani ai Roxanei. De asemenea, fetele au observat că folosește creme de foarte multe feluri pentru protecția împotriva soarelui, o altă mare problemă a ei, fiindcă, nu-i așa, orice contact direct al pielii cu exteriorul poate fi de-a dreptul periculos.

În fine, o membră a grupului și-a luat odată inima-n dinți și a întrebat-o direct de ce vine mereu cu același geamantan. A primit un răspuns fără ocolișuri, prin care, de fapt, avea să i se dezvăluie una dintre cele mai teribile informații de pe planetă. „Dragă, ce vrei“ – i-a spus Roxana – „celălalt geamantan pe care-l am acasă e folosit doar cînd merg împreună cu soțul meu. Pe acela nu mă încumet să-l iau singură în excursii fiindcă e mult mai mare decît ăsta.“