Ghicitorile populare autentice nu sînt cel mai bun exemplu pentru înţelegerea gîndirii metaforice. Nu e potrivit să căutăm în ele procese analogice prin care s-ar dezvălui asemănarea profundă, surprinzătoare şi perfect motivată dintre două elemente provenind din sfere diferite. Echivalările sînt mult mai adesea parţiale şi aproape arbitrare. De cele mai multe ori, răspunsul e aproape imposibil de dat prin simplu raţionament (pentru că formula ghicitorii permite prea multe interpretări), favorizîndu-l pe cel care deţine deja o cheie, validată de tradiţie. E drept, de multe ori dezlegarea ghicitorii nici nu are mare importanţă, pentru că scopul ei e de a provoca un echivoc comic, de a sugera intrarea în zone tabu, anulînd apoi, ironic, printr-un răspuns oarecare, asocierile de idei cu tentă sexuală.

Ghicitorile tradiţionale, înregistrate de culegerile mai vechi, sînt extrem de concrete şi nu neapărat bazate pe o asemănare de substanţă. Adesea ceea ce contează este un simplu detaliu descriptiv, dintr-un ansamblu nu tocmai coerent. De altfel, multe dintre ghicitorile adunate de folcloriştii noştri în secolul al XIX-lea nici nu au fost introduse într-un circuit didactic mai larg, probabil tocmai pentru că echivalările pe care le conţin sînt mai greu de acceptat în context raţionalist şi educativ. În Cimiliturile românilor, celebra culegere a lui Artur Gorovei (din 1898), nu lipsesc glumele echivoce (de exemplu, soluţia ghicitoarei „încîrligata, îmbîrligata, în gaură băgata“ este cercelul; pentru „arţira pîrţira încalică pe arţoi pîrţoi, dar arţoi pîrţoi nu poate să-ncalice pe arţira pîrţira“ explicaţia este cioara şi porcul etc.). Metaforele transpun un element concret în altul la fel de concret: ciuperca e o mî-năstire, broasca e iapă, coasa poate fi căţea, căţeluşă, vacă, viţeluşă, iapă, ţarcă. Cu o frecvenţă tulburătoare, vaca pare a fi un fel de cuvînt cu sens generic, substitut ideal pentru orice obiect încă neidentificat. Se stabilesc, astfel, echivalenţe neaşteptate, între vacă şi casă – („Am o vacă: vorbesc maţele din ea“), vacă şi cuptor („Am o vacă: cînd se balegă, toţi aleargă“), vaci şi călcîie („Am două vaci roşii…“). Tot vacă sînt plosca, puşca, moara, biserica („Am o vacă porumbacă…“), ceaunul, cofa („Am o vacă şi o duc de coadă la apă“) sau cana („Am o vacă cu ţîţa în spate“). Luna are o serie bogată de echivalente: mîţă grasă, căţeluşă, raţă potcovită, găinuşă, gîscă, oaie brează, purcea – fiind, desigur, şi vacă: „Am o vacă bălaie, / Paşte noaptea prin gunoaie“. Un alt element al peisajului romantic, negura, e tratat în aceeaşi cheie metaforică: „Am o vacă surie: / vine din pustie, / cuprinde luncile / cu brîncile“.

În acest tip de metaforă, în care esenţială pare destructurarea comică şi desacralizantă a obiectului, nu e de mirare că termenul prin care este descrisă cartea (şi în genere textul scris) este găina. În mai multe variante de ghicitoare, cartea este găină pestriţă („Găină pestriţă / la popa pe poliţă“, „Am o găină pestricioară, / şede la popa pe lăicioară“), ca şi scrisoarea (desemnată tot prin termenul carte, în limba mai veche): „Am o găină pestriţă / duce vestea la Gheorghiţă“; „am o găină cînepie, / dă de veste la domnie“ etc. În metafora găinii pestriţe, detaliul descriptiv cel mai important este desigur cel al scrisului, văzut din afară, ca un simplu desen care împestriţează pagina. Cartea nu apare în ghicitori ca un obiect prea familiar, ci mai curînd ca un fel de ghicitoare încîlcită – „Rădăcină pătrăcină, / rar voinic care-o dijghină“. Pe lîngă cartea-găină există, oricum, şi oglinda-găină, într-o ghicitoare de o generalitate dezarmantă („o găină boghetă / şede la mama-n părete“), ba chiar şi sufletul-găină („Am o găină cucuiată, / o ţin în cămară încuiată“). În fond, dacă luna e o vacă bălaie şi sufletul o găină cucuiată, cartea e foarte respectabilă în ipostaza sa de găină pestriţă

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).