Găbițu citește povești. Are 13 ani și e absorbit complet de cartea lui. Stă în scara blocului 36 de pe Aleea Livezilor din Ferentari. Este unul dintre cele mai mizerabile și mai periculoase locuri din București.

În cele douăzeci de minute de cînd stau acolo au trecut pe lîngă el cîteva zeci de drogați, dintre care doi în sevraj. Nu i-a băgat în seamă, e prins în poveste. Nici Mercedesul traficantului de droguri și nici înjurăturile unei prostituate nu l-au scos din lumea lui.

Rebeca a avut o gaură în inimă. Și ea stă tot în ghetou. Cînd am aflat că trebuie să o operăm de urgență, că altfel moare, au fost cîțiva care mi-au spus cam același lucru. Ceva de felul că nu ar trebui să mă bag, căci, dacă va muri în urma operației, îmi voi pierde din aura pe care o am în Ferentari.

Cum nu sînt deloc specialist în aure, desigur că am făcut tot ce trebuia să fac pentru ca Rebeca să fie operată. Ne-au ajutat o mulțime de oameni și acum fata e bine. Niște medici fantastici i-au oprit și apoi i-au repornit inima, iar acum se recuperează la una dintre cele mai bune clinici private din București, care a decis că vrea să o ajute.

Și ea citește. A citit de la operație pînă acum opt cărți de povești.

Acum vreo cinci ani, Găbițu părea un copil imposibil. Practic, nu se putea concentra la nimic pentru mai mult de cîteva zeci de secunde, era foarte agresiv și izbucnea în plîns din orice. Dacă nu primea pase la fotbal, dacă nu cîștiga echipa lui, dacă nu reușea să îl bată pe unul dintre puștii mult mai mari decît el care îl supărase izbucnea într-un plîns de ți se rupea sufletul. Cam toată lumea credea că nu o să rămînă la școală.

Am fost de cel puțin patruzeci de ori în ghetou după el. Renunța cumplit de ușor. Veneam la scara blocului și țipam din toți bojocii: Găbițuuuuuuuu! Îi era rușine de mine și venea. Încerca o scuză stîngace, dar nu putea să mă refuze. Ultimele dăți cînd am venit să îl iau la club au început copiii să strige după el.

Aștept să vină alți cîțiva copii pentru a merge la școală. Sînt, ca de obicei, vreo 50-60 de voluntari care au venit, ca în fie-care duminică, să facă teme cu copiii. E vară și totuși se strîng peste 60 de copii din ghetou care vin să citească și să facă matematică în fiecare duminică.

Găbițu citește timp de două ore. Îl întrerup cînd îi fac o poză. Îmi spune zîmbind că nu a crezut vreodată că va fi fericit citind. Se umflă inima în mine. Îl iau în brațe și sînt și eu cam fericit.

Mîncarea de azi a fost sponsorizată de o nuntă. Avem și un tort, care ajunge la Lacrima. Pe Lacrima am reușit, după ceva chin, să o mutăm împreună cu cei patru copii ai ei și cinci frați minori într-o casă decentă. Au zis că nu au mîncat nicicînd ceva atît de frumos și de bun.

La sfîrșitul celor două ore, vorbim pe Facebook cu Rebeca. E bine, a făcut gimnastică și rîde cu gura pînă la urechi. Sînt o mulțime de oameni foarte faini strînși în jurul copiilor.

Și îmi dau seama, cu oareșce stupoare, că și ei sînt fericiți. Sîntem într-unul dintre cele mai complicate locuri din București, facem teme cu copii care trăiesc în condiții pe care mulți nu și le pot imagina și totuși sîntem foarte bine împreună.

Dacă vă simțiți vreodată fără speranță în noi, în România, veniți duminicile în Ferentari și vă promit că, oricît de paradoxal ar suna, o să vă treacă.