În ultima vreme, un post de televiziune a transmis de mai multe ori un clip publicitar prin care anunţa filmele criminale ale verii. Eticheta filme criminale poate fi întîlnită şi în Internet, între categoriile în care îşi grupează anumite site-uri oferta cinematografică. Există şi romane criminale, menţionate de pildă în prezentarea unui film despre „un arhitect și scriitor de romane criminale de succes“ (subtitrari-filme.com). Exemplele nu sînt totuşi multe, şi nici foarte surprinzătoare: în mod evident, autorii lor au încercat să traducă denumirile unor categorii ficţionale direct din engleză – crime fiction, crime film, crime novel – sau din germană: Kriminalfilm, Kriminalroman, Krimi –, imitîndu-le cît mai fidel. Traducătorii grăbiţi par să fi ignorat existenţa în română a unor denumiri deja fixate pentru respectivele genuri ficţionale – film poliţist şi roman poliţist. E posibil chiar să fi avut dubii asupra acestor formule, pe care poate că nu le-au găsit suficient de potrivite. Denumirile genului sînt desigur convenţionale, fixate prin tradiţie şi doar parţial justificate semantic. Din romanele poliţiste pot lipsi poliţiştii; e drept, şi crimele pot lipsi, dacă nu în sensul larg al cuvîntului (de „infracţiuni“), cel puţin în cel restrîns („omoruri“). În franceză, genul este denumit prin referire la poliţie: roman policier, film policier; prin substantivare – policier, iar prin abreviere şi derivare colocvială – polar. O altă posibilitate de denumire, exploatată în mai multe limbi, e referirea la detectivii care rezolvă (ca parte a poliţiei, independent de aceasta sau înaintea ei) misterele crimelor: în engleză, detective story, cu un adjectiv folosit uneori şi în română („Salut… ştie cineva autori de romane poliţiste sau romane detective?“, tpu.ro). Cea mai netransparentă denumire a genului este cea impusă de uz în italiană, unde adjectivul giallo, „galben“, a devenit substantiv cu sensul „roman (sau film) poliţist“, prin metonimie, pornindu-se de la culoarea copertelor unei vechi colecţii de romane poliţiste. Mai multe limbi au preluat fie – sub influenţa francezei – denumirea care conţine referirea la poliţie (turca, greaca), fie, probabil sub influenţă germană, pe cea legată de crimă (rusa, bulgara). Articolul în spaniolă din Wikipedia înşiră cea mai mare varietate de desemnări: novela policíaca, policial, detectivesca, novela criminal.

În română, adjectivul ales a fost poliţist, sub influenţa francezei. Atestările formulelor de desemnare sînt destul de timpurii: romanul poliţist e menţionat, de pildă, în Universul literar din 24 mai 1925; filmul poliţist, în Contimporanul din 10 iunie 1923. Camil Petrescu publică în Revista Fundaţiilor Regale din 1 august 1934 articolul „Modalitatea şi tehnica romanului poliţist“, pe care îl va relua în Teze şi antiteze şi în care condamnă fără drept de apel genul literar, din considerente elitiste, estetice şi intelectuale („Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă“). În perioada comunistă, formula s-a păstrat (e folosită, de exemplu, de Silvian Iosifescu, în Literatura de frontieră, 1971), chiar dacă eroii cărţilor româneşti care reprezentau genului erau acum miliţieni. Franţuzismul policier a fost înregistrat de Florica Dimitrescu, în Dicţionar de cuvinte recente, ca termen circulînd încă din anii ’70 (cînd în Contemporanul se vorbea de filmul Un comisar acuză ca de „un bun policier“); cuvîntul e folosit şi azi, în forma din franceză („primul policier“, în E. Istodor, 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă, 2013; Alex Goldiş, „Fragmente de policier textualist“, în Ziarul de duminică, 27.04.2012). Cuvîntul a fost cuprins în DEX într-o formă grăbit şi incorect adaptată: cu ortografia polisier şi cu indicaţia de pronunţare a finalei -si-er – diferită de a originalului francez şi a rostirii cultivate (-sie, accentuat pe vocala finală şi fără hiat).

Foto: wikimedia commons

Trebuie totuşi să recunoaştem că s au folosit cîndva în română şi sintagmele roman criminal şi film criminal: în special în Ardeal, sub influenţa germanei. Calicul (revistă umoristică din Sibiu) din 1/13 martie 1892 publica o lisă de cărţi disponibile în Librăria lui W. Krafft, printre care Tîlharul Fulger, roman criminal. În ziarul Românul din 6/19 aprilie 1914, Cinematograful Apollo din Arad anunţa un „program senzaţional“ cuprinzînd, printre altele, „Goana după rubine, film criminal în 3 acte, după păţaniile lui Nat Pinkerton, regele detectivilor“. Sintagmele apar şi în româna din Republica Moldova, probabil sub influenţa rusei: „Maestru al thriller-ului, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de romane criminale la nivel mondial“ (mediapublic.md).

Pînă la urmă, inovaţiile lexicale şi frazeologice sînt imprevizibile. Dacă influenţa germană asupra românei ar fi fost mai puternică decît cea franceză, s-ar fi impus probabil formulele roman criminal şi film criminal. Cum lucrul nu s-a întîmplat, reapariţia lor astăzi e inutilă şi neinspirată: mai ales pentru că riscă să activeze fie sensul de evaluare negativă al adjectivului criminal „rău, dăunător“ (DEX), fie sensul familiar-argotic, de exprimare a intensităţii – atît negative, cît şi pozitive („teribil“, „extraordinar“, „trăsnet“): „te aşteptăm la o petrecere criminală“ (stiri.apropotv.ro); o melodie „criminală rău de tot, îşi spune focul din inimă“ (youtube). Pentru a evita asemenea ambiguităţi e suficient să revenim la sintagmele bine instalate în limbă, cunoscute de toată lumea: roman poliţist, film poliţist

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).