Fetele noastre au ridicat haltere la Izvorani ceva mai bine decît băieții. Să însemne asta ceva? 

Nu ştiu ce înseamnă şi, sincer, nu-mi vine să glumesc cu sportul ăsta. Habar n-avem cum i se învîrt rotiţele şi ce se întîmplă în măruntaiele lui. Oamenii pot fi admirabili. Loredana Toma, vedeta sutelor de kilograme urcate în micul ei cer, e o bucată de om de care poţi prinde drag. Dar halterele au atîtea probleme endemice de dopaj, la noi sau aiurea, încît tinzi să-i consideri pe cei de acolo mereu cantonaţi într-un soi de carantină morală. Loredana visează la Japonia. Şi noi, la cireşii înfloriţi. Există însă două lumi greu reconciliabile. Cea a oamenilor acestui sport, care merg înainte indiferenţi la munţii de „cadavre“ pe care îi lasă în urmă, şi restul populaţiei care priveşte – dacă priveşte – performanţele cu fracţiile de tonă săltate deasupra capului ca pe un film la mall. Te poate emoţiona, dar cînd totul s-a terminat ştii că e o ficţiune. Nu ne opreşte nimeni să spunem poveşti la nesfîrşit, dar adevărul e că sportul, în drumul lui centenar printre dictaturi pe care le a mîngîiat pe cap şi democraţii de care a profitat, a reuşit să nască nişte copii bizari pe care acum nu-i mai poate repudia, pentru că şi copiii au făcut copii, iar nepoţii, strănepoţi. Halterele ar trebui să fie unul dintre cele mai frumoase sporturi, venit din antichitatea în care dacă puteai ridica o stîncă însemna că eşti cel mai tare, nu cel mai şmecher. Vremurile s-au schimbat şi astăzi isteţimea de a o apuca pe scurtături e la mare preţ. Dar şi asta vine cu un cost. Iar obiceiul ăluia negru cu care faci un pact de succes e să-ţi ia la schimb sufletul. Care nu are preţ. Aşa că putem visa cu toţii la ce vrem. Eu visez ca simpatica Loredana să aibă un somn liniştit. Şi băieţii? Treaba lor.