O formulă de caracterizare – şi mai ales de autocaracterizare – apărută în ultima vreme cuprinde adjectivul asumat, provenit din participiul verbului a asuma, folosit cu un sens apreciativ destul de vag, neînregistrat ca atare în dicţionare. Multe dintre exemplele disponibile în Internet aparţin unor femei: „Sunt asumată“ (formula-as.ro); „Am tot auzit părerea cum că o femeie asumată n-ar avea nevoie să i se spună că-i frumoasă (…); eu sunt femeie, ştiu că sunt frumoasă, sunt asumată, dar în acelaşi timp ador să fiu complimentată“ (byani.ro); „Azi sunt un om disciplinat, cu mici accente de lejeritate, sunt o femeie asumată, muncesc mult și lucrez constant la mine“ (interviu, simonatache.ro) etc.

Verbul a asuma e un împrumut lexical modern, preluat în secolul al XIX-lea din franceză (unde provine din latinescul assumere) şi avînd consemnate în dicţionarele noastre sensurile „a lua ceva asupra sau pe seama sa“, „a se angaja să îndeplinească ceva“ (DEX). În contextele prototipice ale verbului (tranzitiv) este vorba de cineva care (şi-)a asumat o responsabilitate, o poziţie, diverse comentarii, anumite riscuri, propriile erori etc. În Trésor de la langue française informatisé, descrierea sensurilor verbului assumer e atent detaliată, insistîndu-se asupra utilizărilor morale ale cuvîntului: „a lua asupra sa ceva, cu toate consecinţele“, cu referire la „un act de care cineva se consideră responsabil“ etc. Precizările sugerează conotaţiile pozitive ale verbului, existente şi în română şi care ar putea explica transformarea participiului într-un termen apreciativ. Şi în engleză există verbul to assume, care are mai multe sensuri uşor diferite de ale etimonului (aşa cum s-a întîmplat de foarte multe ori, cultismele latino-romanice din engleză au păstrat sensuri mai vechi sau au inovat mai mult, diferenţiindu-se de cuvintele din limbile romanice cu aceeaşi sursă latină); alături de „a se angaja“, înseamnă şi „a prelua“, „a pretinde“, „a presupune“ etc. – sensuri care nu pot însă explica modificarea semantică a participiului din română.

Utilizările citate mai sus ale adjectivului asumat nu pot fi deduse direct din sensurile de dicţionar ale verbului a asuma: în mod normal, asumat poate fi doar obiectul angajamentului, nu şi insul care îşi ia sau îşi recunoaşte o responsabilitate. La schimbarea semantică au putut contribui verbul folosit absolut, fără complement: „asta este… îmi asum!“ (wowbiz.ro), precum şi adverbul asumat – necuprins în dicţionarele noastre, dar folosit frecvent cu sensul „în mod conştient, explicit, deschis“: „viziune asumat conservatoare“ (dw.com). Tiparul schimbării exista deja: în română pot apărea, alături de participiile cu sens pasiv (vin băut – „care a fost băut“) şi participii cu sens activ, mai rare şi aparţinînd mai mult limbii populare (om băut – „care a băut“). În cazul participiului asumat, pe lîngă sensul pasiv (risc asumat), a apărut şi un sens activ (ins asumat – „care îşi asumă“), sunînd mult mai puţin firesc, mai ales pentru că verbul nu are sens clar într-o folosire intranzitivă. Inovaţia e riscantă mai întîi prin confuzia dintre sensul activ şi cel pasiv, apoi prin ambiguitatea produsă de absenţa unui complement al verbului. Ce înseamnă asumat nu e atît de clar pe cît par a crede cei care folosesc cuvîntul, preluîndu-l probabil de la alţi vorbitori, printr-un fenomen de contagiune tipic inovaţiilor semantice. Adjectivul este în anumite contexte un sinonim aproximativ pentru hotărît, direct, curajos: „Știți că sunt asumată și sinceră“ (miriam-followme.ro); „Eu sunt asumată și recunosc absolut orice despre mine dar și despre ceilalți“ (ask.fm); „Eu sunt asumată şi spun mereu cu voce tare ceea ce alţii nu pot rosti decât şoptit pe la colţuri…“ (reportervirtual.ro, comentariu). Alteori, persoana asumată este cea care îşi asumă propria identitate, cu calităţile şi defectele sale deopotrivă: „Eu sunt una dintre cele mai puternice femei pe care le-am întîlnit vreodată, sunt asumată, îmi văd atît calităţile, cît şi defectele“ (imagli.net), „nu te iubeşti, nu eşti asumată şi ai şi ceva frustrări“ (spynews.ro); „Nu, nu-i vorba de siluetă, ci de blugi! Într-adevăr, merg pe siluetele subţiri, dar, dacă eşti asumată, arată super bine şi pe forme pline dar cu atitudine!“ (mayra.ro).

Cuvîntul ajunge să se şi substantivizeze – „Sigur, asumatul, respectiv asumata, e o ființă statornică, odată ce și-a lipit eticheta asta pe frunte“ (catchy.ro, comentariu). Folosirea aleatorie şi aproximativă e şi mai evidentă în construcţiile prepoziţionale neobişnuite: „Sunt asumată cu orice ţinută aş fi purtat vreodată“ (click.ro).

Inovaţiei i se poate găsi o explicaţie (încercarea de a fixa o calitate umană pornind de la conotaţiile pozitive ale actului de a-şi asuma responsabilităţi), ceea ce nu îi elimină defectele. Un participiu activ similar – greşit, cu sensul „care greşeşte“ („dragă, eşti greşită!“) – nu a fost acceptat de limba standard, deşi are mai puţine ambiguităţi decît asumat. Rămîne de văzut dacă inovaţia supărătoare se va răspîndi totuşi, dacă moda şi imitaţia vor fi mai puternice decît impresia negativă pe care o produce asupra multor vorbitori noul clişeu apreciativ. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).