Sînt pentru întemeierea guvernului constituțional reprezentativ în toată puterea și întinderea cuvîntului, precum și pentru libertățile care-i sînt sufletul și consecuința: libertatea conștiinței, a presei, a întrunirei, a petiției. Sînt pentru statornicirea legilor care din apărarea onoarei, vieței și proprietăției fiecăruia cetățean, de orice clasă ar fi, să facă un adevăr pre care nimine să nu îndrăznească a-l călca. Sînt pentru supremația Adunărei pentru că numai o Adunare neatîrnată poate introduce în țară libertatea, legalitatea și siguritatea, pentru că numai o Adunare neatîrnată poate da puterei executive tăria și energia trebuitoare spre a face binele și a stavila răul, făcînd din puterea executivă organul legei și expresia voinței naționale.“

„Sînt pentru reforma legei electorale actuală, care este defectuoasă și exclude de la reprezentația națională majoritatea nației.“

„Sînt pentru legea necompatibilităților, neputînd cineva fi totodată bun deputat și bun funcționar, și fără o asemenea lege, ar fi confundate puterile executive și legislative.“

„Sînt pentru așăzarea dărilor pe un sistem de dreptate pentru toți cetățenii, adică ca fiecare să ieie parte la sarcinile statului în proporție cu averea sa. Sînt însă totodată pentru sporirea dărilor numai într-un chip ușor, treptat și numai întrucît se va cere de adevăratele interese ale statului. Sînt pentru controlul cel mai aspru asupra întrebuințărei banilor țărei. Dări mari și împrumuturi nu înțeleg decît atunce cînd mijloacele ordinare nu ar fi îndestulătoare, decît atunce cînd s-ar atinge de un mare interes al țărei.“

„Cu atîta mai mult sînt pentru întemeierea de bancă și de institute de credit, fiindcă numai aceste pot rîdica agricultura, comerciul și industria.“

„Sînt pentru organizarea marilor lucrări publice: drumuri de fier, canaluri, porturi, cît aceste vor îndoi avuția națională și prin urmare și averea fiecăruia particular.“

„Sînt pentru cea mai mare răspîndire a învățăturei publice, astfel încît fiecare oraș să-și aibă gimnaziul său și fiecare sat să-și aibă școala sa primară, astfel încît fiecare român să știe scrie, ceti, și prin urmare a cunoaște și a apăra drepturile sale.“

„Sînt pentru cea mai întinsă dezvoltare a instituțiilor municipale. Socotesc că nimine nu cunoaște mai bine interesele locale decît localii; de aceea sînt pentru ca toate interesele locale să se caute de autoritățile locale; de aceea sprijin neatîrnarea municipalităților urbane și rurale.“

„Sînt pentru neatîrnarea și neamovibilitatea corpului judecătoresc; sînt pentru introducerea juriului în procesele criminale, de presă și politice.“

„Sînt pentru reforma și îmbunătățirea clerului.“

„Sînt, în sfîrșit, pentru cea mai strictă și temeinică responsabilitate a miniștrilor și a tuturor funcționarilor statului; fiindcă fără o reală responsabilitate a acelor care au puterea și legile în mînă, este cu neputință de a ave legalitate.“

Am citat, cum lesne se observă, dintr-un text vetust. Îl dau de gol flexiunile agramate în ziua de azi, grafiile inactuale și instabile, sensurile revolute ale unor cuvinte sau expresii, amestecul de limbaj cult și popular și cîte altele. Un cititor versat l-ar putea identifica fără mari dificultăți ca aparținînd veacului al XIX-lea.

Am citat 11 dintre cele 14 puncte ale „Profesiei de credință“ a lui M. Kogălniceanu, tipărită în foi volante în 1860 – cînd abia se înfăptuise Unirea Principatelor, botezată ulterior, după 1918, cu o sintagmă profund inadecvată, „Mica Unire“. A fost „mică“ poate, comparativ, în privința teritoriilor și a populațiilor implicate. Altminteri doar în urma acestei uniri a rezultat o entitate statală diferită de ambele țări care au decis să fuzioneze, o entitate de la care ne revendicăm și astăzi: România. Și nu a fost neted drumul pe care Moldova și Țara Românească l-au avut de parcurs de la „Principatele Unite“ la „România“. Un domnitor care să facă naveta între Iași și București: așa arăta situația de facto la 24 ianuarie 1859. A trebuit să se decidă asupra capitalei noii țări, să fuzioneze sau să se inaugureze instituțiile indispensabile bunei funcționări a unui stat modern, să se uniformizeze legile – și, vai, dacă se poate, și năravurile –, politicile economice și comerciale, administrațiile, politicile sociale și educaționale, nu în ultimul rînd, chiar și limba „literară“, cum ne place nouă s-o numim – alții îi zic mai simplu „standard“ –, misiune prioritară a Academiei Române ce urma să se înființeze. Totodată, deloc de neglijat, noua entitate statală trebuia să își dobîndească deplina recunoaștere internațională. Cu alte cuvinte, ceea ce obișnuim să numim „România modernă“ la 1859 și nu la 1918 își află sorgintea.

Am lăsat deoparte, din „Profesia de credință“ a lui Kogălniceanu, trei puncte ancorate în împrejurările vremii: punctul 1 despre consolidarea unirii de curînd realizate, punctul 10 despre nevoia unor măsuri protecționiste „pentru ocrotirea comerciului și a industriei naționale, care, de abia născînde, au trebuință de o deosebită îngrijire din partea guvernului“ și punctul 11 „pentru emancipația țăranilor“ prin împroprietărire cu despăgubire.

Am reprodus celelalte 11 puncte pentru că ele pot fi citite ca un „Program de guvernare“ de acum 158 de ani. Unul, e drept, ca și recenta formulă de „Program“ pe care vrea să ne-o propună la fel de recentul Guvern, fără termene de îndeplinire. Și, pentru că tot se poartă analizele activității guvernamentale, ridic și eu următoarea întrebare: pe cîte dintre aceste 11 deziderate le putem considera „îndeplinite“ în anul sărbătoresc 2018, după 158 de ani de la formularea lor? Asta măcar așa, ca să știm și noi ce am sărbătorit la 24 ianuarie și ce vom sărbători la 1 decembrie. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.