Cum dă colțul ierbii, imediat apar și crizele de ulcer. Vara, la cald, se mai potolesc, pentru ca toamna, cînd vin ploile și frigul, să pornească iar, cu motoarele în plin. Spre slava Domnului, în cazul acestui fel de ulcer există tot soiul de medicamente care fac minuni, repară repede și temeinic. Cu ulcerul istoric e mai greu. Se deschide din cînd în cînd, mai ales în preajma aniversărilor sau a comemorărilor. Deși poate fi vorba despre unul și același eveniment. Se-ntîmplă și prin alte locuri din lumea asta. Ce e pentru unii o aniversare înseamnă pentru alții o comemorare.

Cu cît ne apropiem mai mult de aniversarea celor o sută de ani care au trecut de la Unirea din 1918, cu atît mai abitir se deschid ulcere vechi, „baiuri“ mai mici sau mai mari – cum s-ar spune-n Transilvania –, unele netratate și neglijate ani la rînd, altele pur și simplu rezistente la tratamente clasice. Dar „baiurile“ de felul ăsta riscă să devină foarte contagioase. Și se amestecă de minune cu alte patologii asociate. Cu nevroza istorică, astmul resentimentar și gripa conspiraționistă. Totul devine o hărmălaie pe rețeaua socială, prin subsolurile articolelor, în comentarii de pe te miri unde, sau se decantează încet în serbări cîmpenești de toate felurile, lansări de cărți, dezveliri de busturi și retrageri cu torțe.

Unii stau pe margine și fac bășcălie de toate scremerile și învîrtoșările astea. Alții sînt foc și pară că majoritatea compatrioților nu vibrează la momentul de mobilizare în care trebuie să facem ceva, să arătăm cine sîntem, să „dăm dovezi în lume, că-n aste mîni mai curge un sînge de roman“. Alții, la fel de porniți pe drumul defilării cu pieptul înainte, la vederea întregii ulițe, trag mîndri pe ei uniforme de carnaval din secolele trecute și, călare, pătrunși de importanța momentului, arată și ei din ce neam viteaz se trag. E o zăngănire de ambiții care, pentru unii, par complet ridicole, pentru destui sînt neimportante și tratate cu indiferență, iar pentru alții sînt semne că lumea e anesteziată și nu mai e atentă la lucrurile care contează. Se reanalizează a mia oară definiția patriotismului și, indiferent de limba în care se formulează, se ajunge la concluzia că moderații și indiferenții sînt niște pericole la adresa moștenirii din bătrîni, a demnității naționale, a „adevăratei“ noastre istorii.

Cam orice ai pune în discuție, lucrurile se opresc la cîteva bariere care nu se ridică de ani buni. „Ce-a fost Matei Corvin? Român sau maghiar?“ „Cine a construit orașele și civilizația urbană din Transilvania?“ „Cine a fost primul pe pămînturile astea?“ Și-ncep niște discuții aiuritoare, care pot fi nostime, dacă nu alunecă în rătăciri și supărări grave. La fel de deranjant, deplasat și, în fond, rudimentar e cînd auzi vorbe din categoria „Să-și țină pliscurile, cîtă vreme sînt aici, la noi, acasă, în țara noastră!“. Din orice direcție s-ar rosti această formulă ridicolă, ea e la fel de nocivă și lipsită de orice fundament rațional și de bun-simț. Iar eterna tergiversare și epuizanta hîrîială referitoare la instalarea plăcuțelor bilingve prin anumite localități din Transilvania reprezintă doar un vîrf de munte, vizibil deasupra unui ocean adînc, de provincialism cras, în care înotăm mulți dintre noi.

Neîmplinirile economice, precaritatea școlilor și a spitalelor, corupția, lipsa de igienă, aberantele bîlbîieli administrative, masacrul clădirilor de patrimoniu, starea proastă a infrastructurii, toate astea și altele, multe, dau apă la moară celor care spun că civilizația a murit odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar. De parcă destrămarea asta a venit din neant. În sfîrșit… Și tot aceștia din urmă sînt cei care spun că Iugoslavia n-a rezistat, Cehia și Slovacia s-au separat, deci e limpede ca lumina zilei că Imperiul era soluția cea mai bună, iar vechile organizări stăteau mai bine pe picioare. Și tot ei sînt cei care spun că, la o adică, la un referendum, populația din Transilvania, chiar dacă e, cît se poate de clar, majoritar românească, ar vota pentru despărțirea de vechile Principate. Unii ar rîde de afirmațiile astea, tăvălindu-se pe jos. Alții ar fi mai precauți și ar propune să nu rîdem de ce ni se poate întîmpla. După cum există și oameni care ne-ar spune că ne inflamăm atît de mult la aceste subiecte, încît alunecăm cu mințile în alte secole.

Există însă și cei care spun că România întîmpină centenarul cît se poate de bine. O mică parte dintr-o minoritate etnică e activă în scurmarea mușuroiului de resentimente. La fel și cu unii din majoritate. Altminteri, reprezentarea parlamentară a minorităților e exemplară, cu tot cu bombănelile care s-ar auzi pe lîngă această afirmație. În general, drepturile minorităților încă se confruntă cu anumite probleme, dar, în comparație cu vecinii noștri, aici se stă mult mai bine. Presa de la noi nu sare-ntr-un picior că o duce minunat, dar nici nu e cu buza spartă și cu dinții scoși, ca-n Ungaria. La nivel politic, dar mai ales la nivelul relației Puterii cu societatea, România tocmai și-a demonstrat maturitatea democratică și orientarea pro-europeană, spre deosebire de Ungaria și de Polonia, unde e cam trist.

Iar în condițiile astea, presupunînd că se adeverește zvonul cu înființarea unui grup de gînditori maghiari, la Budapesta, care să facă zarvă în lume, compromițînd momentul poetic al centenarului nostru, nu pare să fie cea mai bună idee, tocmai pentru cei care ar fi creat-o. Nu prea cred că s-ar înghesui popoarele Europei să asculte vrăjite prelegerile unor respectabili propagandiști ai domnului Orbán. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.