Sloganul prin care Donald J. Trump a cîștigat, surprinzător, alegerile de peste Ocean, devenind cel de al 45-lea președinte al Statelor Unite – „We’ll make America great again!“ / „Îi vom reda Americii măreția!“ – și pe care l-a reiterat, cu ardoare neverosimilă, în discursul său inaugural, contrazice, paradoxal, una dintre trăsăturile etnopsihologice și, implicit, una dintre calitățile istorice a ceea ce s-a numit, încă din perioada post-columbiană, „Lumea Nouă“. E vorba despre excepționalismul american. Ce înseamnă acest lucru și de ce ne confruntăm aici cu un paradox (pînă la urmă, cineva ar putea obiecta că „măreția Americii“ se suprapune semantic, nu-i așa, cu „excepționalitatea“ sa)? Alexis de Tocqueville, în a lui celebră carte, Democrația în America, folosește pentru prima oară termenul de „excepționalism“ în raport cu națiunea transatlantică. Principala semnificație a conceptului, stabilită de politologul francez, este cea de singularitate istorică. Mai precis, nici o altă istorie de pe mapamond – europeană ori ba – nu seamănă cu formarea SUA (melting pot, individualism, libertate, democrație, independență etc.), țară-continent devenită de aceea unică în lume. Ulterior, noțiunea a căpătat și alte conotații: America e marcată de excepționalitate întrucît are o misiune, de a transforma, prin liberalism, întreaga planetă; mai mult, americanii sînt fundamental generoși, patria lor jucînd rolul de refugiu internațional pentru orice dezmoștenit al sorții, pentru orice evadat disperat din diversele „închisori ale popoarelor“; de asemenea, nu trebuie uitat că singularitatea Statelor Unite vine și din efortul necondiționat al progresului tehnologic permanent, menit să emancipeze umanitatea în ansamblul ei. Cum a reușit președintele Trump să altereze aceste constante ale identității americane tradiționale, eșuînd politic într-un neîngăduit paradox? Printr-o „hermeneutică“ insolită, aș spune, a ideii de măreție americană. Să mă explic.

Modul în care actualul lider de la Casa Albă dorește să „readucă“ strălucirea de odinioară a Lumii Noi neagă chiar fondul istoric al excepționalismului american, „baza“ așadar a strălucirii sale din ultimele secole de evoluție omenească. Nota bene, acum nu mă refer la discursurile din campanie (unde anumite „licențe“ retorice pot fi, la limită, acceptate), ci la primele declarații și măsuri prezidențiale, integrate în actul administrativ nemijlocit. Ce afirmă, în calitate de conducător, domnul Trump? Mai întîi, faptul că America va fi mereu pe primul loc. Intenția e legitimă, însă substratul ei nedumerește profund. Cum va ajunge America pe primul loc? Prin renunțarea treptată la alianțele fundamentale („NATO reprezintă o organizație învechită“), prin dezinteres față de destinul politic al celorlalți, prin stoparea imigrației de orice fel și printr o colaborare tot mai strînsă cu state precum Rusia. Să observăm că, dintr-un foc, acest șir de ipoteze lucrative în viitoarea politică de peste Ocean anulează coordonatele esențiale ale excepționalismului – ale măreției, ca să fim în tonul discursiv prezidențial – națiunii americane! Misiunea „transformării (în bine) a planetei“ cade din start, „deschiderea față de alteritate“ se disipează pe nepusă masă, îngăduința pentru „închisorile popoarelor“ devine, șocant, principiu de guvernare, iar „garantarea liberalismului mondial“ – o teorie depășită. În condițiile date, orice analist cu inițiere medie în politologie concluzionează că America va înceta, straniu, să mai fie „mare“, transfigurîndu-se într-o fostă colonie europeană (vezi cazurile Canadei, Australiei și Noii Zeelande), izolată și suficientă sieși – cu un cuvînt, din ce în ce mai puțin importantă în concertul marilor puteri ce vor fi, cu siguranță, Rusia și China. Apoi, mai adaugă ceva tulburător „programului“ său președintele Trump: administrația se va axa pe problemele interne, „redînd“ americanilor de rînd slujbele, „refăcîndu-le“ bunăstarea, stabilitatea și încrederea de altădată.

Care bunăstare, care stabilitate, care încredere? Americanii sînt (alt element de unicitate!), integral, un popor de emigranți. Prosperitatea, siguranța și optimismul le-au venit, preponderent, din deschiderea (fără precedent în istorie!) față de lume, din absorbția și integrarea într-un spirit inovator, constructiv, a tuturor celor care și-au asumat existența pe „pămîntul făgăduinței“, din acceptarea complexei și fascinantei diversități umane. O închidere astăzi nu ar duce, iarăși paradoxal, la dezvoltare și la „măreție“, ci la regres și, deci, la „sucombare“. În ecuația de mai sus a „contradicțiilor“ mă surprind două aspecte: primo, Donald Trump e un afacerist de mare succes, care cunoaște dinamica progresului (ca atare, de unde obtuzitatea sa politică?) și secundo, Donald Trump are o familie (frumoasă) de imigranți (în SUA) pursînge: mama sa a venit din Scoția, bunicii paterni din Germania, iar el s-a căsătorit (avînd urmași în ambele situații!) cu două emigrante get-beget (din Cehia și, respectiv, din Slovenia). S-a întors oare, cu totul, lumea pe dos? 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.