De obicei, traducătorii lui Homer nu trag cu pistolul. Și dacă o fac, nu caută nimeni gloanțele, ca să le pună apoi în muzeu. Dar uneori se întîmplă și asta, sau mai exact o singură dată, anume în cazul lui T.E. Lawrence. Unii îl știu ca personaj jucat cîndva de Peter O’Toole (Lawrence of Arabia, 1962). Alții, ca un gentleman aventurier, erou (dintr-o mare dragoste pentru 1. libertate și 2. interesele politico-militare britanice) al marii revolte arabe împotriva Imperiului Otoman (1916-1918).

După ce războiul mondial s-a terminat, Lawrence, în loc să se bucure de viață, și-a scris memoriile (cu un titlu biblic: Cei șapte stîlpi ai înțelepciunii, 1926). Înainte ca autobiografia să devină celebră, un editor isteț și-a pus întrebarea dacă acest tip dintr-o bucată, cu o educație clasică, n-ar putea să dea o traducere foarte comestibilă a Odiseei. Lawrence a început-o în 1928 la Miranshah, la granița cu Afganistanul, unde lucra pentru Royal Air Force. Așa, cîte o oră după muncă, cum traduc oamenii buni Homer în Waziristan. Primele trei cărți ale epopeii i-au luat două luni, urmatoarele trei, doar două săptămîni la bordul pachebotului Rajputana, cu care a plecat din Bombay spre Anglia – genul de pachebot care i-ar fi plăcut și lui Ulise. Lawrence s-a ținut de treabă, deși uneori nu reușea să traducă decît un vers pe oră și deși avea și alte oferte. I se propunea, de pildă, să traducă Rousseau, iar E.M. Forster îl bătea la cap să scrie un roman. În unele scrisori, lasă să se înțeleagă că o face pentru bani, dar din diverse aluzii (de pildă, la deliciile traducerii cărții a IX-a, cea cu Ciclopii), e clar că îl încînta. În Anglia, publicată în 1932 în doar 500 de exemplare, cartea a mers prost. Oxford University Press a lansat-o însă și în SUA, unde s-au vîndut 12.000 de exemplare, în primul an. Traducerea din greacă, deși multe epitete și chiar pasaje întregi sînt tăiate ostășește, e mai bună decît unele englezești de dinainte (Butler, un Homer de letopiseț) și de după (Rieu, un Homer al omului de pe stradă). Nu pierde, deși e în proză, poezia lui Homer, și, mai important, nu pierde nici umorul, pe care alții îl fac dispărut sub multă naftalină cărturărească.

Lawrence avea, culmea, o bună pregătire de arheolog. Teza lui de licență de la Oxford (publicată postum) a fost scrisă la 22 de ani, pe baza unui turneu pe la 36 de castele din vremea cruciadelor, aflate în teritoriile de azi ale Siriei, Libanului și Israelului. E drept că el vorbește de o influență aproape exclusiv franceză asupra arhitecturii cruciate în Orient, iar realitatea e că, la anul 1200, fortificațiile levantine ale cruciaților sînt de fapt mai avansate decît cele din Franța.

După licență, tînărul a participat la săpăturile de la Carchemiș (ruine azi împărțite în două de granița între Siria și Turcia). A avut bafta să lucreze acolo cu Leonard Woolley, care mai tîrziu a descoperit mormintele regale de la Ur. Chit că, pare-se, mereu îmbrăcat pe șantier în echipament de fotbal (spre iritarea arheologilor mai conservatori), activitatea lui arheologică acolo e o parte onorabilă a studiilor britanice de hititologie. (În foto el e în stînga basoreliefului).

În 1913, și Woolley și Lawrence se alătură echipei de ingineri ai majestății sale pentru o cartografiere a siturilor arheologice din deșert (Sinai și Negev – Pustiul Sin din Biblie). Autoritățile otomane aprobaseră expediția crezînd că ținea de acel moft vestic numit arheologie, fără să știe că ea era, de fapt, o operațiune de spionaj al dispozitivului militar turc în sudul Palestinei de atunci, la vreo 150 km de canalul de Suez. (Cocktailul arheologie-spionaj e o veche specialitate britanică în Levant.) În publicația finală (altminteri dirijată de mai cunoscutul Woolley), Lawrence a scris un capitol în care identifică în teren ruinele vechiului oraș biblic Cadeș-Barnea, identificare acceptată și azi. Nu e rău pentru un erou.

Și epilogul modern: din 2006 și pînă de curînd, o echipă de la universitatea din Bristol a cercetat urmele activităților militare în deșertul Iordaniei, în anii revoltei arabe. Ocupația otomană e foarte vizibilă, în amenajări mai ales de-a lungul celebrei căi ferate Hedjaz, duse de inginerii nemți de la Damasc la Medina. Aproape invizibilă era pînă acum însă prezența gherilelor arabe. Proiectul de arheologia peisajului a identificat recent, între altele, locul unei tabere de noapte descrise în memoriile de război ale lui Lawrence al Arabiei. În urma celor 150 de oameni, artileriști britanici și beduini pe cămile, a rămas o bujie (de la unul din cele trei autoblindate Rolls Royce), o conservă de lapte condensat (pentru ceai), rații militare marcate cu data și numele unităților etc. S-au găsit și fragmentele unui fel de ulcior ceramic, recipientul clasic pentru rom (un galon) al armatei britanice în Primul Război Mondial. Pe el se citește marcajul tipic „SRD“, de la „Supply Reserve Depot“ (în jargon militar, „Soon Runs Dry“, „Seldom Reaches Destination“, „Service Rum Diluted“ etc.). Toate erau la suprafață undeva în deșert, neacoperite de un fir de nisip, din decembrie 1917.

Echipa din Bristol a lucrat și la Hallat Ammar, locul unde Lawrence a condus o ambuscadă beduină asupra unui tren militar turcesc, loc descris tot în Cei șapte stîlpi... Acolo au găsit, între multe gloanțe, unul tras dintr-un pistol automat Colt 1911. E o armă, din cîte înțeleg, extrem de rară în Orientul Mijlociu în acea vreme, și despre care se știe că era în posesia lui Lawrence. Raportul arheologic propune, plauzibil, că e un glonț tras de Lawrence însuși în ziua ambuscadei – 19 septembrie 1917. Dacă e așa e minunat – dacă nu, se impune un rîs homeric.