De cînd cu învățămîntul universitar bugetat per capita, adică de pe la finalul anilor ’90, profesorul Tezeu Pomadă – de la Geometrie – a dezvoltat, nu știu cum să le spun, abilități pe care nu i le-ai fi intuit odinioară. A fost probabil forma lui de adaptare la (noul) mediu educațional. Pentru cine nu știe, din perioada în chestiune datează finanțarea universităților și, implicit, a numeroaselor facultăți din țară după numărul lor de studenți. Fiecare ins studios reprezintă, de atunci, o cifră, adică o sumă de bani intrată în conturile instituției aparținătoare. Așadar, cu cît strîngi mai mulți discipoli tu, școală superioară, cu atît îți va fi mai bine financiar. Capitalism pursînge, economie de piață à l’américane! Țin minte că Pomadă a fost revoltat la declanșarea marii revoluții academice. „Niște nebuni!“, spunea el pretutindeni. „Cum, Doamne iartă-mă, să finanțezi studentul și nu norma didactică?! Păi, ăsta e începutul sfîrșitului. Adio calitate intelectuală! Nu doar că-i vom primi pe toți, dar îi vom mai și promova pe bandă rulantă pentru a supraviețui.“ Timpul i-a dat, se înțelege, dreptate. Ceea ce nu realiza totuși universitarul în momentul respectiv era fabuloasa deschidere pe care o producea acel context legislativ inovator în existența sa. Și aici revenim, în fond, la amintitele „abilități“. Ele se bazau pe o compulsie nu foarte greu de definit. Pe scurt, geometrul se temea obsesional că Matematica va rămîne complet fără studenți, iar el și celelalte vlăstare euclidiene postmoderne vor ajunge pe drumuri (lucru, desigur, posibil oricînd, judecînd după natura restrictivă, elitistă, a domeniului!). Consecințele fricii sale însă au surprins, cu adevărat, lumea. Fixația i-a modificat, vizibil, comportamentul, revelînd, pas cu pas, un Tezeu insolit, versatil, pentru care nimeni nu părea pregătit. Un Tezeu cu multiple resurse, idei și disponibilități.

Mai întîi, și-a schimbat maniera de a conferenția. A abandonat morga și sofisticăriile. A introdus bancuri în prelegeri, culese inițial de pe la prieteni, iar ulterior de pe Internet. Le interpreta atît de bine încît studenții se tăvăleau literalmente pe jos de rîs. Văzînd că merge treaba, a acordat glumelor prioritate, renunțînd complet la matematică (din cînd în cînd, pentru culoarea locală, mai întreba hăhăind: „Uăi, voi știți cît face unu plus unu?“, gest care împingea ilaritatea la paroxism). Cursul lui devenise practic un act de stand-up comedy, de la care nici un student nu lipsea. În plus, trebuie precizat că numărul candidaților la Matematică înregistrase o creștere substanțială pe parcursul anilor. Nimeni nu contesta faptul că meritul îi aparținea integral lui Pomadă. Se zvonea, în urbe și prin regiune, că se ivise acum posibilitatea de a ajunge matematician fără eforturi, studiind ceea ce oamenii numeau „geometrie veselă cu profesorul Tezeu“. Decanul se declara mulțumit. Replica, prin ședințe, cîrcotașilor (care nu apreciau „metoda de predare“ a vestitului geometru): „Studentul nostru, clientul nostru!“ Or, într-adevăr, profesorul Pomadă aducea o clientelă bogată (se făceau transferuri la Matematică de la alte facultăți, precum Fizica și Chimia, iar, la nivel național, departamentul lui Tezeu atrăgea tinerii ca un magnet). Bugetul creștea aidoma cozonacilor bunicii la Paște. Apoi, eroul finanțării pe cap de student mai înțelesese un lucru. Numai poantele singure nu puteau furniza un divertisment autentic pe termen lung. Umanoizii se plictisesc repede, doresc să fie stimulați în permanență. Prin urmare, geometrul și-a asumat rolul de entertainer absolut. „Cursurile“ lui au căpătat forma unor veritabile recitaluri, în interiorul cărora muzica, dansul, umorul și chiar un ușor exhibiționism incitator constituiau partituri majore, de referință.

Își croise costume speciale, „de scenă“, și lua lecții de canto. Amfiteatrul nu mai reprezenta locul mărunt de derulare a talentelor lui Pomadă. Profesorul intrase în lumina reflectoarelor. Era invitat la conferințe internaționale în postură de keynote speaker (la un astfel de eveniment, cică ar fi cîntat, cu tulburătoare modulații ale vocii, „Noi sîntem profesori și examinatori“, reușind să ridice sala în picioare și primind aplauze, cu ovații, îndelungate). Rectoratul îl trimitea, inevitabil, cu caravanele de promovare a instituției prin țară, solicitîndu-i spectacole variate (a jucat rol de clovn, a mers în mîini și a dansat la bară dinaintea elevilor dornici de facultate). Tineretul se afla în delir. Matematica ajunsese cea mai cool disciplină de pe pămînt. Nicăieri nu ai fi găsit mai mult fun decît în aprofundarea universului lui Pitagora, un univers plin de voioșie. Întrebați ce doreau să devină cînd vor fi mari, copiii de grădiniță nu mai răspundeau, precum altădată, „fotbalist“ sau „modelă“, ci geodezic spatular. „Geometru spațial“, corectau imediat, cu afecțiune, părinții. Meseria asta, geometria, le acoperea, iată, pe toate… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.