Existau emoji în lumea clasică? Știința nu poate progresa fără să găsească mai întîi un răspuns convingător la această întrebare. Iar sugestia mea ar fi asta: că cel mai apropiat echivalent antic al micii pictograme monosentiment din dialogul digital de azi este masca actorului din teatrul grec.

Toate piesele clasicilor, ca și cele jucate apoi multe secole la rînd în Atena, presupun doi, iar după Sofocle, trei actori bărbați (mai mulți nu apăreau pe scenă simultan, dacă nu luăm în seamă corul). Ei purtau mereu masca masculină sau feminină cerută de roluri, schimbată după nevoi. Măștile astea erau, în principiu, standardizate în funcție de caracteristicile dominante – binișor îngroșate – ale personajului. Există mii de reprezentări de un fel sau altul ale unor măști de teatru – din teracotă, bronz, marmură, pictate în frescă etc., descoperite arheologic din Mangalia pînă în Marsilia, care reflectă această standardizare. Unul din enciclopediștii antici, Ioulios Polydeukes, grec din Egipt (trăitor în vremea lui Marcus Aurelius și ajuns profesor la Atena în vremea fiului împăratului), ne-a lăsat în Onomastikon un pasaj esențial. El descrie acolo 44 de măști folosite în Noua Comedie elenistică, în care autori ca Menandru (și Doppelgänger-ul lui roman, Plaut) virează puternic de la comicul politizat al lui Aristofan, obscen și intelectualizat în același timp, la o miștocăreală de telenovelă, centrată pe viața de familie. Cum măștile de teatru din colecțiile muzeelor aparțin de obicei comediei, o să mă limitez ele. De spus mai întîi totuși că nici una din măștile pe care le vedem prin muzee nu e un original. Măștile purtate în timpul unei reprezentații, un fel de coifuri care se trăgeau cu totul pe cap, erau făcute din materiale organice, pictate, care n-au rezistat – probabil pînză de in întărită cu pap sau mai degrabă cu clei animal. (Măști egiptene policrome, ce-i drept funerare și mai rar rituale, făcute exact din in sau papirus încleiat sau gipsat, s-au tot găsit în Egipt, datînd încă din secolul al XVIII-lea î.Hr.)

Am luat deci principalele cataloage de măști antice de comedie descoperite arheologic, corelate cu descrierile numerotate ale amicului Polydeukes (latinizat Pollux). Sînt acolo nouă tipuri de bătrîni, toți simple caricaturi, cu guri uriașe, cum ar fi „Moșul 1“ și „Moșul 2“. Masca 3, cu multe exemple în teracotă, frescă și mozaic, e o combinație de Bea-vis și Butthead în etate, cu o barbă care pare să funcționeze și ca mătură, și ca făraș, și părul ca un covrig purtat regulamentar pe cap. Masca 7, zice enciclopedia de acum 1900 de ani, e băgăciosul, și teracotele îi arată fruntea ridată de atîta veselie dușmănoasă. Masca 8, cu nas năsturesc, numită „patronul de bordel“, e un tip cu dispepsie și cazier. Numerele 10-20 sînt tineri. Masca 10 e „Admirabilul“ și, într adevăr, are gura ceva mai mică. Masca 11 e un tinerel studios, presupun cel mai caraghios tocmai prin asta. Despre următoarea, Polydeukes spune între altele că trebuie să arate un june cu un singur rid pe frunte, dar măștile îl scutesc și de această ultimă obligație la reflecție. Masca 13 e „Delicatul“, cel mai tînăr, cu fălcuțe și nasul – important cadou patriotic – lung și drept, ca și la 10-12. Cum însă 14 trebuie să fie micul energumen de la țară, Polydeukes îi turtește imediat nasul. Un singur rid de un centimetru pe o față foarte rotundă apare pe masca 15, și sprîncenele ezitînd între rîs și plîns pe 16. La „Kolax“, 17, lingușitorul, și la „Parazit“, 18, nasul pare să fi aspirat cîteva mingi de ping-pong. „Dichisitul“ (sau „Operă de Artă“), proaspăt ras, se vrea portretul unei secături care a ajuns director, e vag chipeș și, nu știu cum să zic, asta îl face de două ori mai detestabil. Urmează șapte tipuri de servitori bărbați (21 e de fapt libert), din nou, ca de pildă la 22, cu guri cît ghizdul fîntînii, bărbi produse în secole de acrețiuni și riduri labirintice. Bucătarul indigen e 25, numit „Maison“ (în greacă, nu franceză), o mască folosită „pentru bucătari, marinari și alții asemenea“ (?!) cum zice o altă sursă antică, parcă Festus, dar am pierdut fișa respectivă. Bucătarul străin e 26, „Tettix“ („Greierul“).

Cu mai puțină răutate sînt prezentate figurile feminine, 28-44. Gurile sînt foarte mici (cu excepția tipului „Baba“, cu patru dinți). În loc de chelii și hirsutism, e timpul extravaganțelor – părul drept în sus ca o baghetă sau ca o fîntînă arteziană. Numele măștilor se reflectă în obiectele descoperite: fata „cu eșarfa colorată“, fata „cu aur în păr“ și tot așa, de la hetaire la „Falsa fecioară“ („Pseudokore“). Toate își propun să ne convingă, minimal, că una e străină de loc, alta e o vampă à l’ancienne, cutare doamnă e o semi-smiorcăită etc.

Măștile de teatru îngheață, într-o formulă reducționistă, dar memorabilă, un tip de personalitate obținut într-o viață întreagă de consecvență cu defectele tale, o viață de muncă pentru a-ți esențializa lăcomia sau vulgaritatea mai ceva ca eroul lui Süskind parfumurile. Că sînt măști tragice sau comice cu exageratele lor metehne, toate oferă rapid și convențional o premisă ușor de priceput de la care să plece comunicarea, oricît de complexă mai apoi, dintre actor și spectator. Data viitoare cînd folosiți un emoji cu gura pînă la urechi pe chat, nu uitați că tocmai ați trimis în scenă unul din actorii lui Aristofan și Menandru.  

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons