Sîrbii sînt cei mai mari duşmani ai noştri, la fotbal? 

În general, noi sîntem înconjuraţi de duşmani. Să-i luăm pe rînd. Ungurii investesc în sport peste puterea noastră de imaginaţie. În sport „dar şi“ (după formula ineptă şi dragă ştiriştilor) în fotbal. Ce-i drept, la fotbal nu le iese. Dovadă că, oricît ai antrena căprioara să sară din copac în copac şi să-şi caute în cap de păduchi partenerul, nu se va întîmpla. Apoi, ucrainenii tocmai ne-au provocat o psihoză, eliminîndu-ne, împotriva bunului-simţ şi a regulii ospitalităţii, de la Euro sub 19 ani. Au venit, ne-au zburat şunca din fasole şi au tulit-o. Moldova nu se pune. E o ţară prinsă între două lumi, ca un suflet care nu ştie ce să aleagă între viaţă şi moarte. Şi oricum oamenii ei aleg, ca sport individual, fuga în Occident. Vecină ne mai e şi Marea Neagră, care e ca o gaură neagră de cînd s-a aflat că ar fi nişte petrol de supt de acolo. Bulgaria are 9 puncte în Liga Naţiunilor, adică ne sînt tătici. Rămîne Tadici. Omul care, ratînd penaltiul din meciul de la Bucureşti, ne-a aruncat în braţele ispitei de a ne crede eroi pentru că am reuşit un egal cu Serbia pe teren propriu. Un 0-0 care e fix egal cu zero. Iar exprimarea cvasigenerală, sesizată printre oamenii Naţionalei, a satisfacţiei de a nu fi pierdut sună mai rău decît înfrîngerea. Sîntem în lumea a treia din patru în ordinea valorică a Europei şi ne „simtem“ bine, deşi trăim mereu cu apa la gură. Starea asta de plută găurită naşte panseuri abisale. Vorba unui jucător-filozof al Naţionalei: „Cîtodată cîştigăm, cîteodată facem egal, cîteodată pierdem“. Da. Şi cîteodată e greu să alegi între rîs şi plîns. Nu contează. Lacrimi să fie!