Felul în care o grozăvie politică se dezvoltă nestingherit atunci cînd o serie de oameni aflați în poziții cheie și personalități importante preferă să închidă ochii, să cedeze, să se ascundă în spatele politeții diplomatice, să se acomodeze, să profite sau să-și păstreze mai micile ori mai marile agremente de moment ale vieții în loc să se opună, face tema cărții Ordinea de zi (L’ordre du -jour) a lui Éric Vuillard, pentru care scriitorul a fost distins cu premiul Goncourt pe anul 2017. (La noi a fost publicată de Editura Litera.)

E, de fapt, o carte cu subiect istoric, un fel de literatură non-fiction, am putea spune, care reface și analizează unele dintre întîlnirile, deciziile și evenimentele din timpul ascensiunii naziste în Europa. Totul începe cu reuniunea a 24 de mari industriași și finanțiști germani din 20 februarie 1933, care acceptă să susțină și să finanțeze în alegeri partidul nazist. Cine erau ei? Numele indivizilor sînt mai mult sau mai puțin cunoscute astăzi, dar autorul ne sugerează că mai relevante sînt denumirile companiilor din spatele lor, dintre care multe fac parte și în prezent din viețile noastre: BASF, Bayer, Agfa, Opel, IG Farben, Siemens, Allianz sau Telefunken. „Cotidianul nostru le aparține. Ei au grijă de noi, ne îmbracă, ne luminează, ne transportă pe drumurile lumii, ne leagănă“, observă Vuillard. Poate că finanțarea unei formațiuni politice nu era ceva neobișnuit, dar, spune autorul, respectivele firme au continuat să i susțină pe naziști și chiar să profite de forța de muncă din lagărele de concentrare pe care acest partid le-a creat ulterior.

Invadarea pașnică a Austriei din 1938 este un alt pas ale cărui culise sînt refăcute de scriitor cu acribia unui om de știință, dublată de un talent de tip gazetăresc, aș spune. Descrierea întîlnirii de la Berghof dintre cancelarul Schuschnigg („micul despot austriac“, cum îl numește Vuillard) și intimidantul Adolf Hitler îți dă pur și simplu fiori. Ar fi putut oare Schuschnigg să reziste? Din felul în care e prezentată scena, e greu de crezut că era posibil un alt deznodămînt. Dar la acea dată naziștii doar blufau. Nu aveau puterea cu care erau creditați. Mecanismele lor nu erau unse. Dovadă, pana generală care a lovit șirul de blindate intrate în Austria pentru invazia-defilare, acel stupid blocaj complet pe care l a suferit un întreg corp de armată german, spre disperarea Führer-ului. Din întreaga istorie a Anschluss-ului (anexarea Austriei), Vuillard spune că „trebuie reținut un aspect: lumea cedează în fața blufului. Chiar și lumea cea mai serioasă, cea mai rigidă, chiar și vechea ordine, dacă nu cedează întotdeauna în fața exigențelor Justiției, dacă nu se înclină întotdeauna în fața poporului răsculat, se înclină în fața unui bluf“.

A urmat celebra conferință de la München, intitulată „de pace“, prin care premierii britanic și francez, Chamberlain și Daladier, i-au permis lui Hitler să anexeze Sudeții. Au făcut-o în numele unei păci în care, după cum spune Vuillard, nici ei nu mai credeau. Dar, observă din nou scriitorul, „în acest imens bric-à-brac al suferinței, unde se pregătesc deja cele mai grave evenimente, domină un respect misterios pentru minciună“. Autorului nu-i scapă micile amănunte de genul celui prin care Chamberlain îl găzduise confortabil pe Ribbentrop în reședința sa din Eton Square, pe vremea cînd acesta era ambasador la Londra (încă nu fusese numit ministru de Externe al Germaniei naziste), „în schimbul unei anumite sume“.

Vuillard descrie micile plăceri ale vieții din acele timpuri (și din toate timpurile) la care unii dintre protagoniștii evenimentelor nu vor să renunțe și care, pe moment, pot avea o importanță mai mare decît deciziile istorice pe care ar trebui să le ia. Iar obrăznicia nazistă cîștigă teren cu fiecare asemenea ezitare sau lașitate. „Cele mai mari catastrofe se apropie adeseori cu pași mici“, constată autorul. Asemănările dintre acele vremuri repuse „în scenă“ de Éric Vuillard și tot ce se întîmplă astăzi în Europa (și în România) nu pot fi ignorate. Sînt momente anume în istorie în care pare că toate micile abateri ale unora sau altora se aliniază ca niște pietre pe un rîu, într-un fel de pod tot mai umblat, care duce însă spre malul care nu trebuie.

Și probabil că Matei Vișniec are dreptate să spună că această carte n-ar fi primit premiul Goncourt dacă Europa de azi nu s-ar fi aflat într-o situație tulbure.