Începe anul școlar. Sînt într-a XI-a și am intrat la clasa cea procopsită din liceu. Nu sînt foarte fericit, căci o bună parte din foștii colegi nu mai sînt cu mine. E totuși bine că Cioabă a luat și el notă mare la treaptă și stăm în aceeași bancă. E super-deștept, bubuie de idei și e, de departe, cel mai haios din generația noastră. Noroc că sînt mai frumușel și că, spre deosebire de el, mă pricep la gagici.

Sîntem la a doua oră. Vine un nene cu o chelie cu mega-șuviță, schilod și cu mustață, îmbrăcat parcă de dușmani sau de o soție super-geloasă. Marea majoritate a noilor colegi îl știu. Este profesorul de limba română. „Domnul Pîrvulescu“, ni se șoptește.

– Bbbbună șiua, dododomnilor elevi!

Nu îmi vine să cred. Omul este bîlbîit, sîsîit, rîrîit și cu gura plină de prune. În plus, ne spune „domnilor“, ceea ce este foarte ciudat pentru perioada în care sîntem – în socialismul multidezvoltat toți sîntem tovarăși.

Nimeni nu rîde. Răspund imediat salutului și o fac cu respect. Eu sînt sub pupitru, unde mă bucur să îl întîlnesc pe Cioabă, care deja are lacrimi în ochi de la rîs.

– Dododomnilor elevi, săsă cccccîntăm acum cccccîntecul lui Iancu!

Simt că o să leșin. Frate, o să se pună ăsta pe cîntat! Ciobanu e în rai.

– Ppppentru colegii noi cacare nu șșșștiți ccccîntecul, vvvvă rog șșșă-l șștiți pentru dadata viitoare.

Omul începe să scoată niște sunete care bănuiesc că le aude ca muzică. E grav rău.

– Șuș, șuș, la munte șuș…

– Că acolo-i Iancu duș…

– La stîna de șuș…

Sîntem pe jos de rîs. Pe bune, nu metaforic. Ne dă elegant afară din clasă. Rîdem ca apucații pe hol. Nu pricepem cum rezistă colegii noștri în clasă.

A doua zi, prima oră este tot cu domnul Pîrvulescu. Cioabă promite că nu o să rîdă și că nu o să facă caterincă. Vrem să ne integrăm în clasă, deși nu pricepem de ce boală suferă ceilalți de pot să fie atît de serioși.

Domnul Pîrvulescu decide să facă prezența. Mă ciupesc, îmi mușc limba, fac schimb de șuturi la țurloaie cu Cioabă, numa-numa să nu explodăm în rîs. Cei din jurul nostru ne aruncă niște priviri urîte de parcă nu ar auzi și vedea ce face omul de la catedră. După vreo zece minute de bîlbîieli, ajunge la Emanuel.

– Ce fașeți, domnul Mamamamama…

Nu reușește. Apoi zice, repede, repede, Emanuel.

Manu – și el un tip super-fain, deștept foc, singurul care este cît de cît aproape de culoarea mea – e și el un pic bîlbîit și șîșîit.

– Bbbibibine, tovarrrrășu’ profeșor!

E clar, Dumnezeu e împotriva noastră.

Nu mai pot. Mă ridic și plec spre ușă. Mă urmează imediat și Ciobanu. Avem lacrimi în ochi, dar reușim să nu rîdem. Pîrvulescu ne face cu ochiul și ne îndeamnă cu mîna să ieșim.

A fost cel mai remarcabil profesor pe care l-am avut. Avea un umor fabulos, citea cam tot ce era bun pe piața de carte și a devenit rapid idolul amîndurora. Am citit toate cărțile pe care le-a recomandat și nu am chiulit la nici una din orele lui – dovada cea mai clară de respect.

Peste un an, aud doi boboci care rîd de Pîrvulescu, le trag rapid cîteva capace și le spun indignat că sînt niște nesimțiți. Nu m-am făcut remarcat cu nimic la orele lui, cu o singură excepție, cînd nu m am putut stăpîni să fac o glumă proastă. S-a uitat lung la mine, mi-am cerut scuze și am ieșit afară din clasă. Nu cred că m-am simțit mai idiot vreodată.

Era un anticomunist convins și nu ezita să spună cît de tîmpit era regimul lui Ceaușescu, spre disperarea multora. Ura oamenii care memorau aiurea și mi a dat, cred, un 10 sau un 9 la o teză pentru că am făcut praf opera lui Sadoveanu. Mi-a scris pe teză: „Bravo, domnule elev, aveți curaj“.

Mult după ce am terminat școala, m-am întîlnit cu el pe stradă. Arăta la fel, îmbrăcat cu niște haine care stăteau pe el ca pe gard. Și-a adus aminte nu numai cum mă cheamă, dar și de Cioabă. Era un pic pilit și melancolic. Mi-a venit să îl iau în brațe.

Încă îmi pare rău că n-am făcut-o.

Foto: Cosmin Bumbuţ