Am fost invitat, nu demult, să particip la o întîlnire dedicată problemelor educației. Firesc, evenimentul m-a determinat să-mi pun probleme, așa-zicînd, „paideice“. Tehnic vorbind, îmi pun astfel de probleme zilnic, de vreo douăzeci și cinci de ani încoace, prin însăși natura muncii mele la catedră, dar acum am încercat să mă detașez puțin de exercițiul didactic în sine și să-l privesc din afară, prin lentilă strict teoretică și metodologică. Procedînd în acest mod, mi-a și venit o întrebare năstrușnică în minte: „Ce este un profesor?“ Recunosc, mai ușor mi-ar fi fost dacă mi-aș fi început „meditația“ cu o interogație emisă, în deceniul trecut, de celebrul George Steiner (în colecția lui de prelegeri academice – Lessons of the Masters / Lecțiile maeștrilor, tradusă la noi de profesorul Virgil Stanciu, în 2009, drept Maeștri și discipoli): „Ce-i împuternicește pe un bărbat ori pe o femeie să predea unei alte ființe omenești?“ Aici, unii – preponderent din învățămîntul nostru, dacă mi se permite mica și inocenta „digresiune“ apozițională! – s-ar grăbi să răspundă duios: respectivul bărbat (respectiva femeie) este, cu siguranță, mai informat(ă), mai inteligent(ă) și mai experimentat(ă) ca discipolul din fața sa. Asta îl/o califică să predea. Justificarea ascunde totuși, să admitem, o doză imensă de relativism. Am serioase dubii că, întotdeauna, cel care predă se dovedește, în chip necesar, mai deștept, mai citit și mai umblat prin lume decît cel căruia i se predă. Știu, asemenea dumneavoastră, atîtea cazuri în care existența a infirmat validitatea ipotezei „superiorității multiple“ a dascălului în raport cu învățăcelul, încît o voi respinge din start, fără a mai exemplifica și a mai căuta lămuriri suplimentare. În plus, actul predării ca atare îmi sună fals, pare sugestia unui exces de autoritate. Să nu ne păcălim! Nimic nu se poate face cu forța și, cu atît mai puțin, educația.

Prin urmare, intrigați, bănuiesc că deja întrebați dumneavoastră direct: bun, musiu editorialist, și atunci „ce, Doamne iartă-ne, este un profesor?“ Aș replica scurt: un profesor e un catalizator. Apoi, aș reveni cu amănunte savante. Primul se leagă de „maieutica“ lui Socrate. Filozoful era convins că adevărul ființează în individ de la naștere, numai că el trebuie „trezit“ prin „moșire“ intelectuală (maieutică) și „fundamentat“ prin „amintire“ spirituală (anamneză). Rolul maestrului devine acolo crucial, deși el nu „predă“ practic ceva. „Activează“ lucruri preexistente, „catalizează“ interacțiuni, reacții și, ultimativ, revelații ce se petrec în mintea discipolului, „deșteptată“ la viață (în fond, „formată“, cum nuanțăm noi astăzi). Al doilea se referă la Noica. În tinerețea lui treizecistă, înțeleptul de la Păltiniș avea aceeași concepție despre misiunea profesorului. Învățătorul ideal, sesiza, în Mathesis sau bucuriile simple, autorul Jurnalului filozofic, este acela care ajunge să fie împresurat de învățăcei, din toate părțile, ca de o iederă verde, pînă cînd persoana sa nu se mai distinge între ramurile tinere. O imagine foarte plastică și foarte corectă: realmente, profesorul reprezintă „fertilizatorul“ prin intermediul căruia semințele intelectului – plantate altundeva și de către altcineva – vor genera roadele cunoașterii de mai tîrziu. În sfîrșit, al treilea se focalizează pe lingvistul american Noam Chomsky, unul dintre cei mai străluciți și influenți umaniști ai prezentului. Universitarul de la MIT are o așa-numită „teorie nativistă“, conform căreia creierul nostru deține, genetic, o „gramatică“ a existenței (similară memoriei unui computer). Prin ea, învățăm (adică trezim, nu dobîndim!) cunoștințele deja „înmagazinate“ transcendent în noi. Educația se dezvăluie iarăși ca o noțiune „declanșatorie“, „generativă“, inițiatorie“ și nicidecum drept una strict „asumativă“.

Profesorul îmi apare, de aceea, în postura unui mediator de fe-nomenalități și nu a unui e-mi-țător de sentințe. El „facilitează“, nu „sta-bilește“, incită la confruntarea minții june cu dilemele istoriei omenești, nu blochează gîndirea cu precepte osificate și pretins imuabile. Gestul didactic amplifică nedumerirea ontologică, umplînd o de interogații, și nu oprește dinamica ființării, „turnînd“, absurd și agresiv, în capul elevului „adevăruri“ inexpugnabile. Predarea trebuie să dea viață, nu să ucidă. Pedagogii vorbesc despre trei factori care se intersectează în contextul formării umane: mediul, ereditatea și școala. Fiecare constituie un element „paideic“ important, de unde și imposibilitatea teoreticienilor de a fixa ascendentul unuia dintre ei. La rîndul meu, nu pot ști care e mai puternic, dar îmi permit o mențiune. Dacă mediul și ereditatea sînt date, ținînd de soartă, școala intră în spațiul volitiv-opțional al fiecărui ins, depinzînd de alegerea noastră individuală și rămînînd o chestiune de construcție, nu una de predestinare. Optînd pentru educație însă, avem nevoie de repere profesorale. Acestea vor fi mereu cele care invită la dilema dialogului și nu la tirania certitudinii. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.