Despre Lăcrămior Tăunaș – blîndul universitar de la Catedra interdisciplinară „Sociologie și literatură“ – se știa, de multă vreme, că s-ar afla într-un migălos proces de elaborare a unei opere academice de anvergură, ceva nemaiîntîlnit, de proporții urieșești, ce urma să schimbe canoanele istorice în mai multe domenii, oricare vor fi fost acestea. Întreaga comunitate intelectuală aștepta cu înfrigurare rezultatul. Pe măsura trecerii anilor (și chiar a deceniilor), anumite informații secrete, legate de munca lui Tăunaș, începură să iasă la iveală. Se zvonea bunăoară că ar fi redactat o enciclopedie monumentală a personalităților științifice din România, întrucît solicita febril, colegilor din diverse arii de expertiză, CV-uri detaliate, cu descrieri ample ale realizărilor propriilor biografii, dar, lucru interesant, și cu memorii alăturate, la fel de complex alcătuite, cu intențiile lor de cercetare din tinerețe, cu visele de carieră care le-au animat junețea odinioară. De aceea, orice întîlnire întîmplătoare cu Lăcrămior pe coridoarele Universității declanșa mari emoții în fiecare cadru didactic în parte. Toți îl salutau respectuos, cu plecăciuni stranii, manifestîndu-și, aproape teatral (deși, bănuiesc, ultimativ, neintenționat – bieții inși trăiau autentic fiorul ciocnirii revelatorii de un asemenea erou), profunda lor prețuire pentru titanicul cercetător. Desigur, sperau totodată să le fie cerut și magicul CV pentru a deveni astfel nemuritori, elemente integrante din nemaipomenita sinteză universală pregătită de Tăunaș. Nici ritualurile de prosternare din templele antice, îmi imaginez, nu se dovedeau, la o analiză atentă, mai sofisticate ca respectivele întîlniri.

De-a lungul timpului, spectacolul se producea din ce în ce mai des și mai ostentativ în peisajul dinamic al bătrînei instituții educaționale (nici rectorul, nici ministrul de resort – apăruți, să presupunem, subit în decor, à la deus machina – nu s-ar fi bucurat, la interacțiunea neașteptată cu profesorii obișnuiți, de un ceremonial mai somptuos al afecțiunii și considerației decît binecuvîntatul sociolog al literaturii sau, mă rog, poate, literat al sociologiei!), pentru că – și aici, vă previn, atingem un punct sensibil! – Lăcrămior, vai, deși solicitase sute și sute de CV-uri de pretutindeni, nu solicitase totuși informații întregului corp profesoral. Exclușii (printre care mă număram, iată, și eu!) ajunseseră impacientați de-a dreptul, între­bîndu-se, mereu pe un ton mai îngrijorat, care era motivul excluderii lor din istorie, din moment ce opera academică le strălucea atît de convingător? În consecință, obosiți de lingușeala sterilă, unii începură să cîrcotească pe la colțuri, sugerînd că Tăunaș ar fi membru al ocultelor internaționale, avînd „ordine precise“ pe cine să includă în „canon“ și pe cine nu, iar alții spuneau, nervoși, că, de fapt, tipul „ar lucra“ pe bani, întocmai ca băieții de la Who’s Who, și că „n-ar fi nici o sfîrîială“ să te găsești pe „lista lui Tăunaș“. Eu m-am abținut de la comentarii publice. Admit doar că, sub apăsarea orgoliului ușor tumefiat, l-am bănuit pe Lăcrămior a fi impostor, un impostor de tipul personajului Casaubon din romanul lui George Eliot, Middlemarch, care terorizează oamenii cu lucrul lui „epopeic“, de o viață, la utopica operă The Key to All Mythologies, dar moare, bătrîn, fără a lăsa în urmă un singur rînd scris.

Ei bine, deunăzi, realitatea m-a contrazis într-un mod brutal. Scandal monstru în Universitate. Profesori cu priviri tulburi, alergînd nebunește pe coridoare, pumni ridicați furibund în aer, voci turbate, spărgîndu-se sinistru de pereții masivi: „Puneți mîna pe el să-l zdrobim!“, „Alungați mai­mu­țoiul din citadelă!“, „Încătușați oligofrenul!“ etc., etc. Ce – Doamne, iartă-mă! – se întîmplase? Am fost lămurit suc­cint de o doamnă isterizată – evident, de la Facultatea de Chimie! –, cu un fel de făcăleț de învîrtit substanțe în mînă. Se pare că Tăunaș publicase un impozant Dicționar al rataților români, unde, iresponsabil, inclusese „majoritatea corpului profesoral din Universitate, personalități de vază ale spațiului academic național și internațional“. Drept urmare, toți doreau acum să-l linșeze. Am realizat că dețineam un avantaj față de mulțimea dezlănțuită. Știam unde e biroul lui Lăcrămior. M-am dus acolo neîntîrziat. L-am găsit pe sărmanul autor de enciclopedii în colaps nervos. Mi-a zis cu ochi dilatați: „Bătrîne, n-am intenționat nimic rău, îți jur! În disciplina mea, ratarea este definită drept decalajul dintre aspirație și posibilitate. Am descoperit că foarte mulți universitari trăiesc în această ruptură: dintre ce au visat și ce au realizat. Dicționarul meu reprezintă așadar un instrument sociologic de lucru, nu o insultă! Vor să mă lichideze pe nedrept. Ăștia sînt Ku Klux Klan-ul!“ Ieșind speriat din biroul lui Tăunaș, mi-am dat seama că nu exagerase deloc: o armată de oameni în togi negre – folosite, de regulă, la ceremoniile universitare –, cu chipiuțele trase morbid peste ochi, se apropia amenințător. Liderii grupului ridicau în slăvi o cruce arzînd… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons