De cîteva ori m-am întîlnit absolut întîmplător – de pildă, așezîndu ne unul lîngă altul în tren – cu oameni (la prima vedere, perfect normali) care s-au dovedit a fi arheologi. De fiecare dată am avut, și eu, și cred că și celălalt, cam aceeași reacție: ha, cine-ar fi crezut? ca să vezi ce mișto! – pe scurt, vorba nu mai știu cărei schițe: „Ovațiuni nesfîrșite. Fanatism“. La o vreme după plecarea trenului, această reacție inițială e urmată de un (de data asta în gînd) hmm, să nu ne bucurăm prea mult, prea devreme.

Mă interesează această rușinoasă retractare. Cum e posibil să începi să te întrebi ce riscuri prezintă confratele tău? Comparația nu e grozavă, dar poate că e ca și cum ți-ai dori să fii închis în compartiment cu unul pasionat, ca și tine, de fotbal. În principiu, e excelent, pînă-n momentul în care se dovedește că nu țineți cu aceeași echipă. Atunci, indiferent de eleganța și civilitatea celor doi călători, ceva s-a terminat, pentru că nu poți să fii pasionat de fotbal și să ții cu o echipă fără să crezi că „ceilalți“ sînt nițel evil. E un dat. Iar asupra manierelor și inteligenței tovarășului tău de călătorie, pînă de curînd atît de cuceritor, plutește deodată un dubiu abject. Asta să fie explicația?

Întorcîndu-mă de pe șantier din Turcia, după vreo oră de zbor în tăcere, tipul de lîngă mine, foarte simpatic de altfel, și-a scos laptop-ul și a început să lucreze pe niște imagini. Mi-am dat fără să vreau seama, cu un al șaselea simț (vederea), că pe ecran erau niște planuri de magnetometrie ale unor ruine antice. L-am întrerupt imediat, fără nici o reținere, entuziasmat, întrebîndu-l de formă dacă e arheolog, și apoi am petrecut cîteva minute stabilind împreună cît de incredibilă, și în același timp delicioasă, era coincidența ca doi oameni care, fără a bănui nimic etc. Tipul era un newyorkez care zbura prin Houston venind din Belize, de pe un sit maya. Sentimentele mele față de Belize erau ambigue. Pe de-o parte, mi se părea o vrăjeală să spui că faci arheologie acolo, în paradisul tropical cu recifuri de coral și păduri cu jaguari. Țineam la convingerea mea românească, profund greșită, că dacă nu înveți meserie în condiții improprii și cu scule proaste, n-ai cum să ajungi un specialist serios. Pe de altă parte, propria mea universitate avea un proiect arheologic cît se poate de serios în Belize, în care mă gîndeam de la începutul semestrului să mă înscriu, pentru că nu se știa cînd mai ajungeam eu în SUA. În Turcia puteam să lucrez bine-mersi și din România, dar în Belize…

Am început, bineînțeles, să discutăm imaginile și apoi să trecem prin toate pozele făcute în campania respectivă. Știu că omul avea de lucru, dar coincidența era prea extraordinară. Din loc în loc, dacă nu mă înșală memoria, i-am strecurat cu multă dibăcie, dar fără intenție, cîteva șopîrle, de pildă că siturile precolumbiene au în general o stratigrafie foarte puțin adîncă și foarte simplă, încît interpretarea lor nu e nici o scofală. Tocmai cînd mă săturasem de vorbit depre arheologie, a venit rîndul meu să-mi prezint rezultatele. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că trebuie să fii brici și să te dai mare fără să pară că te dai mare. Adio orice relaxare. În plus, văzute acum prin ochii altuia, parcă toate pozele erau cam slăbuțe, iar stratigrafia mea, e drept, infinit mai complicată, se dovedea și infinit mai puțin înțeleasă. Peisajul meu era OK, dar adevărul e că farmecul unor peisaje e tocmai bun de prins cu aparatul foto, în vreme ce cu altele nu ți rămîne decît să arăți o poză cu buruieni și să bolborosești că e „foarte frumos cînd ești acolo“, că „acquired taste“, că „it grows on you“. Peisajul din jurul săpăturii lui era splendid, și nici măcar nu era pe plajă, ci undeva pe la granița cu Guatemala. De altfel, mi-a povestit că Guatemala tocmai amenințase că va invada Belize. Aici n-am putut, gîtuit, decît să scot un geopolitic: Is that a fact! (Ironia mea era de înțeles, dat fiind că eu luptasem și în Primul Război Mondial, și în Al Doilea Război Mondial.) După ce, cu chiu, cu vai, s-a terminat și proba asta, a început și baletul ideilor, fără nici o bază, de viitoare colaborare, continuat cu momentul dureros în care te trezești că reflectezi la cum ai putea să-l folosești pe celălalt în cariera ta academică: te poate angaja, te poate băga într-un grant? Îți poate da un pont, o informație, o recomandare? Măcar o adresă? Un pix?

Mi se pare important să vedem ce poate ajunge să ne îndepărteze de oamenii de care ar trebui să fim cei mai apropiați. Anumite opțiuni existențiale vin, cel puțin teoretic, la pachet cu o anumită formă a minții, care ar trebui să fie o premisă excelentă pentru prietenie, în sens larg. Printre opțiunile astea sînt evident meseriile noastre, nu neapărat exotice. Nu trebuie să fii caligraf ca să te bucuri că și tipul cu care împarți la nimereală masa mică din birt e tot caligraf.

Că oarece rivalitate va exista întotdeauna între oamenii cu ambiții profesionale similare, chiar dacă din lumi diferite, e clar și nici nu e rău. Dar îmi mai trece prin cap un posibil motiv pentru anumite rezerve care grevează colegialitatea: s-ar putea ca, în estul Europei, să interacționăm mai greu cu cei din aceeași breaslă pentru că bănuim sau știm că, deși am plecat la drum cu același entuziasm, ne-am dat apoi cu capul de aceiași pereți profesionali, am făcut aceleași compromisuri, am dat aceleași rasoluri și avem aceleași complexe. Și atunci discuți, glumești, e bine, dar periodic ți se face puțin rușine de celălalt, și lui – de tine.

Foto: wikimedia commons