Ce s-a întîmplat la recentele alegeri anticipate din Marea Britanie e poate un exemplu că, în cele din urmă, superficialitatea în politică se plătește. Cum deja se știe, Theresa May a încercat să profite de avantajul zdrobitor pe care, potrivit sondajelor, Partidul Conservator îl avea față de opoziția laburistă. În luna aprilie, mai toate sondajele indicau un avans al conservatorilor de peste douăzeci de procente, ceea ce, tradus în voturi efective și în mandate parlamentare, ar fi însemnat o majoritate guvernamentală mult mai confortabilă decît cea pe care conservatorii o aveau (totuși) în acel moment. O majoritate care ar fi dat forță guvernului și atuuri serioase pentru a negocia cu Uniunea Europeană un „Brexit dur“, așa cum promitea Theresa May. Însă, în încercarea ei de a cîștiga mai multă putere, doamna May a făcut-o fiartă, cum s-ar zice pe românește, pierzînd și acea strînsă majoritate absolută pe care o avea. Sigur, conservatorii au ieșit tot pe primul loc, cu posibilitatea de a forma guvernul, dar cu 42% din voturi, la doar două procente în fața laburiștilor și nu la peste douăzeci, cum sperau. Rezultatul este un guvern și mai slab decît cel anterior, nevoit să încheie o alianță cu un partiduleț foarte de dreapta, cel al unioniștilor nord-irlandezi de la DUP, un guvern care va fi și mai vulnerabil în negocierile pentru Brexit.

Căderea e de-a dreptul spectaculoasă și analiștii încearcă să explice fenomenul. Nu este însă ceva nou în politică. S-a mai întîmplat ca un lider să vrea să cîștige mai multă putere folosindu-se de electorat, iar acesta să-i dea peste nas. Cu doar un an înainte s-a desfășurat referendumul pentru Brexit, convocat de un David Cameron convins că tabăra pro-europenilor urma să iasă învingătoare, ocazie cu care el ar fi reușit să-și consolideze puterea în interiorul propriului partid și să pună surdină vocilor euroscepticilor. Theresa May pare să nu fi învățat nimic din pățania predecesorului ei. Să ne amintim că, nu mai departe de anul trecut, și premierul italian Matteo Renzi a organizat un referendum de modificare a Constituției, sperînd, cu o oarecare aroganță, că-și va consolida astfel puterea. Nereușita la referendum l-a făcut însă să-și piardă scaunul. Ceva similar a pățit Jacques Chirac în 1997, cînd a convocat alegeri anticipate în Franța și s-a trezit cu victoria opoziției de stînga, cu care apoi a fost nevoit să coabiteze la guvernare. La fel s-a întîmplat și în Australia în 1998, iar în urmă cu 47 de ani, tot în Marea Britanie, premierul Harold Wilson făcea exact aceeași greșeală: încercînd să profite de popularitatea de care se bucurau laburiștii, a convocat alegeri anticipate, dar în timpul campaniei electorale a pierdut tot avantajul și la putere au ajuns conservatorii.

Există explicați politice și psihologice pentru astfel de eșecuri. În cazul Theresei May, nu cred că se poate vorbi de beția sau de lăcomia puterii, ci mai degrabă de nesiguranța și confuzia în fața provocărilor Brexitului, pe care ea a sperat să le escamoteze prin întărirea sprijinului popular. De anul trecut e pusă în situația de a conduce o mașină cu volan pe dreapta într-o lume a mașinilor cu volan pe stînga. A sperat că se va descurca mai bine dacă va avea măcar mai mulți cai-putere, dar iată că s-a trezit cu mai puțini.

Un specialist în științe politice, Alastair Smith, de la Universitatea New York, care a studiat și alegerile britanice din 1945 încoace, a observat că popularitatea unui lider care convoacă alegeri anticipate tinde să scadă pînă la momentul votului propriu-zis. Promițînd un leadership puternic și stabil, Theresa May a relevat, de fapt, alegătorilor tocmai nesiguranța sa. Mulți oameni au înțeles și că în povestea cu Brexitul au fost manipulați și au refuzat promisiunile ambigue. A fost și o penalizare a Theresei May pentru că nu reușește sau evită să explice britanicilor adevărul despre cum se va desfășura și ce le va aduce Brexitul în realitate.

De cealaltă parte, laburiștii conduși de Jeremy Corbyn au avut de cîștigat. Asta spre dezamăgirea aripii moderate din partid (considerată a fi sub influența lui Tony Blair), care spera într-un eșec care ar fi putut scutura conducerea actuală (foarte de stînga) a laburiștilor. Despre Corbyn se spune că este marxist. Recent, The Sunday Times a publicat informația că în 1986 a fost arestat de poliție pentru rolul jucat într-o manifestație de susținere a unor teroriști IRA judecați pentru atentate cu bombe în care au ucis oameni nevinovați. Potrivit presei britanice, poliția londoneză l-ar fi supravegheat pe Corbyn timp de două decenii de teamă că ar încerca să submineze democrația britanică, iar MI5 i-ar fi deschis un dosar, considerînd că personajul reprezenta o posibilă amenințare la siguranța statului. Astăzi, el reprezintă o alternativă serioasă la preluarea guvernării din mîinile actualei șefe a guvernului, cea care afișează o mare siguranță pentru a-și ascunde marea derută. Marea națiune trece printr-o perioadă cel puțin ciudată.

Foto: adevarul.ro