Clişeul retoric „de trei ori da“ este ilustrat, în literatura română, de Caţavencu, în celebrul discurs din actul al treilea al Scrisorii pierdute: „Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da!“. Formula de întărire, emfatică şi declamativă, era probabil în uz în oratoria politică românească din secolul al XIX-lea. De altfel, pentru construcţia retorică „oui, trois fois oui“, baza de date Gallica oferă numeroase exemple din literatura franceză din aceeaşi perioadă.

Tripla formulă de acord nu este însă doar un artificiu retoric, ci şi un mijloc de întărire la care recurge astăzi româna vorbită, în conversaţia cotidiană. Recent, într-o discuţie cu mai mulţi colegi lingvişti, cei care nu erau vorbitori nativi de română sau erau stabiliţi de mai mult timp în străinătate remarcau frecvenţa cu care vorbitorii români de azi folosesc formula amplificată, fără pauze între elementele repetate, rostită fără emfază, dar cu rapiditate şi energie: da-da-da (dadada)! Ca de obicei, lucrurile se observă mai bine din exterior; din interior, frecvenţa formulei riscă să treacă neobservată, şi de aceea nu ştim prea multe, din păcate, nici despre evoluţia în timp a răspîndirii ei. Multe dintre elementele caracteristice oralităţii se observă doar atunci cînd ajung să fie notate în scris. Tripla formulă de afirmaţie sau de acord nu este de obicei înregistrată în dialogurile literare. Marcarea oralităţii în scris se bazează pe selecţie şi pe convenţii, pe care le pune în lumină foarte uşor comparaţia între un dialog ficţional plauzibil – în care efectul de oralitate este creat cu mijloace limitate – şi o transcriere riguroasă, exhaustivă, a rostirii, plină de repetiţii, incoerenţe şi ambiguităţi. Proza şi teatrul preferă în general să sugereze repetarea afirmaţiei printr-o formulă cu doar două elemente: da, da. Iar mesajele din mediul online se mulţumesc adesea, din raţiuni de comoditate, la un simplu da (sau la OK, sau la echivalentele lor mai mult sau mai puţin codificate grafic).

Secvenţa da da da se găseşte, totuşi, în stenogramele publicate în ultima vreme şi mai ales în culegerile de transcrieri ale unor dialoguri reale, realizate de lingvişti în ultimele două decenii. În corpusurile de română vorbită actuală se poate observa că simplul da continuă să fie foarte folosit; pare totuşi să se schiţeze o diferenţiere între da şi da da da: folosit o singură dată, da este mai ales semnal de contact, de confirmare a ascultării şi a interesului pentru conversaţie. Particula afirmativă nu constituie neapărat răspunsul la o întrebare; ea intervine din cînd în cînd în dialog, în alternanţă cu aşa, ca marcă a păstrării contractului. Într-un recent dialog radiofonic, între o cîntăreaţă invitată în studio şi realizatorul emisiunii, da apărea cel mai adesea în această ipostază, aproape întotdeauna urmat de o altă secvenţă – „da, mersi“; „da, nu ştiam“; „da, vă salut şi eu“ –, în asocieri din care ar fi putut foarte bine lipsi, fără riscul de a crea neînţelegeri. Ca marcă de acord slab, da prefaţează adesea o atenuare sau chiar un dezacord: „da, oarecum“; „da, da’ (= dar)“. Mai rar, da poate apărea şi în final de enunţ, cu aceeaşi valoare, însoţind o formulă de confirmare („Aşa se numeşte, da“). Tot în final, cu intonaţie interogativă, da cere o confirmare sau simulează o asemenea cerere, putînd deveni tic didactic („Azi am învăţat despre substantiv, da?“). Lărgirea uzului şi slăbirea valorii iniţiale a mărcii da explică de ce se simte nevoia unui mijloc mai puternic de întărire a răspunsului afirmativ. Mai multe formule, diferenţiate stilistic, joacă acest rol: „sigur că da“, „da, evident“, „chiar aşa“ etc. În dialogul spontan, mai puţin formal, se pare că întărirea prin repetare a devenit mijlocul preferat de vorbitori: da-da-da este răspunsul clar afirmativ la o întrebare totală, sugerînd şi caracterul evident, previzibil, parcă de la sine înţeles, al confirmării („– Îl cunoşti pe Mihai? – Da-da-da“).

Folosim astăzi foarte des, poate fără să o remarcăm, formula ternară de acord da-da-da, al cărei succes provine poate şi din structura ritmică ternară pe care o realizează (cu accent mai puternic pe silaba finală); nu este deloc rar nici corespondentul său negativ, formula de contrazicere şi dezacord nu-nu-nu. Intonaţia şi contextul joacă un rol important în selecţia unor asemenea formule dialogale, dar tendinţa lor de specializare e destul de puternică. Fiecare dintre ele poate avea mai multe valori, dar cred că există deja o diferenţiere perceptibilă între modurile de a răspunde la întrebarea-invitaţie „Vii acum?“ cu una dintre variantele (pentru care cititorii sînt invitaţi să-şi imagineze intonaţia cea mai potrivită) „Da“, „Da-da“ sau „Da-da-da“. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).