Denumirea batiste nazale, care apare pe ambalajul unor pachete şi în unele liste de mărfuri, e surprinzătoare şi supărătoare prin aspectul ei pleonastic: în uzul curent şi în dicţionarele generale, substantivul batistă este definit în primul rînd prin destinaţia sa „nazală“: „bucată pătrată de pînză întrebuințată la șters nasul, fața, mîinile etc.“ (DEX). Desigur, alte întrebuinţări sînt oricînd posibile, lista rămînînd deschisă atît pentru batista tradiţională, cît şi pentru varianta sa de hîrtie. Aerul nefiresc al formulei a mai fost observat şi ironizat („Cu genul proxim e OK, dar nu pot pricepe ce e cu diferenţa specifică“ – Zoe Petre, Toamna căpitanului, Iaşi, 2014; însemnare din 13 ianuarie 2010). Ţinînd cont de lipsa de ambiguitate a termenului batistă, diferenţa specifică a produsului modern ar fi trebuit să fie reprezentată doar de precizarea „de hîrtie“ (la care recurg, de fapt, alte firme şi alţi distribuitori).

Ce i-a făcut totuşi pe producători să adauge inutila specificare nazal? Bănuiala că o parte a cetăţenilor nu ar şti cum se folosesc batistele? Pare destul de jignitor; or, nu e recomandabil să-ţi jigneşti potenţialii clienţi… Teama de vreo confuzie etimologică cu substantivul batist („ţesătură din fire foarte subțiri de bumbac sau de in“, DEX)? Contextele de utilizare sînt diferite şi, oricum, substantivul neutru se foloseşte foarte rar la plural (pentru a indica sortimente) – şi atunci are forma batisturi. Se ştie că sensul termenului românesc batistă e rezultatul unei metonimii, denumirea de sursă franceză a unui tip de pînză subţire de in – batistă (azi în forma batist) – devenind denumirea obiectului multifuncţional produs din aceasta. Batistul a fost la un moment dat materialul prototipic pentru batiste; Wikipedia ilustrează versiunile în mai multe limbi ale articolului care descrie materialul textil batist (în franceză batiste, în germană Batist, în spaniolă batista etc.) chiar prin imaginea unei batiste (în franceză mou-choir, în germană Taschentuch, în spaniolă pañuelo).

O explicaţie pentru apariţia pleonasmului ar putea fi influenţa unei limbi balcanice vecine asupra producătorilor şi a traducătorilor. Produsul distribuit în Europa Centrală şi în Balcani este vîndut în Bulgaria sub denumirea nosni kărpi (pluralul de la nosna kărpa, adică „batistă“). E posibil ca sintagma din bulgară să fi fost calchiată în română. Pentru vorbitorii de română, formula bulgărească are rezonanţe comice, pentru că e destul de transparentă, traductibilă prin cîrpă de nas, îmbinare de cuvinte marcată stilistic ca populară. În limba actuală, cîrpa (împrumut din vechea slavă – krupa –, întărit şi prin bulgară – kărpa) este o bucată de material textil uzată, folosită la ştersul prafului, al vaselor etc. Sensul nu a fost însă întotdeauna marcat depreciativ prin restrîngerea obiectului la întrebuinţări umile; ca şi în slavă, vechea cîrpă putea fi o simplă bucată de material textil. Cîrpă avea în româna mai veche şi sensul „batistă“, consemnat în Dicţionarul limbii române (DA, Litera C, 1940), iar cîrpă de nas pare să fi circulat mai ales în Transilvania cu sensul „batistă“, în vreme ce în Regat era curent sinonimul basma. Cuvintele sînt alăturate, de exemplu, în Calicul, revistă umoristică din Sibiu: „să se inventeze basmale, sau cîrpe de nas, cu instrucţiunea despre folositoarea lor întrebuinţare tipărită pe ele“ (1/13 aprilie 1881); „Aveţi cîrpe de nas, sau după cum se zice-n România basmale, că mi-aş cumpăra o duzină?!“ (Calicul, 1/13 august 1882). Într-adevăr, basma – împrumut din turcă – avea, printre sensurile sale, şi pe acela de „batistă“ (consemnat în DA, tomul I, Literele A-B, 1913). Laurian şi Massim includeau cuvîntul în Glossariu care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor cum şi cele de origine îndoioasă (1871), definindu-l („cuventu turcescu, buccata de pandia sau metassa ce serve de stersu mucii“) şi propunîndu-i un înlocuitor de origine latină: muciniu.

Aşadar, în româna mai veche şi populară obiectul cu destinaţie specifică era cunoscut (în măsura în care era cunoscut…) sub denumirile cîrpă sau basma; prin secolul al XIX-lea, s-a răspîndit rapid cuvîntul batistă (cu prima atestare la 1796, conform Dicţionarului etimologic al limbii române, DELR), care le-a înlocuit total; latinismul muciniu nu a circulat cu adevărat niciodată. La sfîrşitul secolului al XX-lea, cînd a pătruns şi pe piaţa românească batista de hîrtie, nu i s-a dat un nume special (în franceză, prin antonomază, variantei din hîrtie a batistei i s-a fixat în uzul curent un nume comercial: kleenex). În mod surprinzător, dicţionarele noastre nu au actualizat definiţia termenului batistă, descriind obiectul ca fiind confecţionat doar din material textil.

Ar fi normal ca producătorii să renunţe la precizarea inutilă nazal, iar dicţionarele să includă şi hîrtia, ca material al batistelor. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).