Un nou scandal în școala românească, dintre cele care izbucnesc aproape zilnic. Un profesor de la o școală ajutătoare, acuzat că și-ar bate elevii, declară cu nonșalanță că la fel procedează toți colegii lui. Urmează comentarii în presă, declanșarea unei anchete, declarații ale autorităților, tot tacîmul. În scurt timp, persoana cu pricina își dă demisia.

Îmi vin în minte cei trei ani de stagiatură, cu peste trei decenii în urmă, la o școală generală dintr-un orășel de pe Valea Prahovei. Se spunea, la vremea respectivă, că poți avea parte, ca începător stagiar, de un post undeva unde oprește trenul, sau unde se aude trenul, sau unde s-a auzit de tren. Eu unul fusesem băftos, aveam parte de varianta întîi. Ba mai mult încă, prinsesem un post într-o localitate cu oarecare ștaif, pe unde băștănei locali sau chiar din capitală își ridicau căsuțe de vacanță, cu mult fier forjat și cioburi de oglindă decorînd zugrăveala exterioară. Își făcuse fieful acolo, nu de mult, poetul Adrian Păunescu, care avea program de audiențe pentru localnici, la Primărie. La liceul de peste drum de școala unde predam se iscase la un moment dat oarecare tevatură, pentru că, la un extemporal de rutină, unul dintre elevi declarase în scris că nu agreează poezia lui Păunescu. A doua zi, o tovarășă de la minister descinsese pe teren să ancheteze cazul. Nu-i simplu să fii în același timp și în manual, și la vilă, și la Primărie.

În plus, avusesem norocul să nimeresc la școala centrală a urbei, chiar în buricul tîrgului, lîngă un cartier de blocuri recent înălțate, unde fuseseră strămutați, mai de voie, mai de nevoie, locuitorii din mărginime, oameni sărmani, ai căror copii continuau să se joace desculți printre blocuri și să revină apoi în apartamentele lor cu noroiul pînă la genunchi.

La vremea în care fusesem parașutat în miezul vieții active și responsabile, învățămîntul românesc trecea printr-un nou cutremur de schimbări radicale. Se prelungise durata școlarității obligatorii de la opt la zece clase. Asta însemna o creștere substanțială a procentului de educabilitate pe plan național, pe de o parte, și, pe de cealaltă parte, pentru majoritatea elevilor din urbe, încă doi ani de suferință.

Clasele aveau, de regulă, 40 de elevi și chiar mai mult. Într-o clasă cu doar 35 te simțeai ca în rai. Elevii cu probleme speciale nu puteau fi transferați la școala ajutătoare din localitate decît foarte greu, nu neapărat din cauza unei viziuni integrative, cît din pricina acelorași procente. Aveam în școală, din cîte îmi amintesc, un nou val de „decreței“, de copii născuți împotriva voinței părinților, adesea după tentative de avort eșuate. Nu era cazul să apară în statistici.

Avuseseră loc schimbări și în privința statutului cadrelor didactice. Cea mai spectaculoasă era aceea a stagiului obligatoriu de trei ani de după terminarea facultății, prin care corpul profesoral putea fi permanent împrospătat cu tineri navetiști. Venise apoi și faimoasa „legare de glie“, prin care profesorii și medicii erau obligați să-și schimbe rezidența după locul de muncă. O ștampilă în buletin era suficientă, așa că purtam cu toții la noi fotocopii ale actului de identitate. Iar în școala în care predam, navetiștii – trei, cu tot cu mine – nu prea erau agreați. Nimeni nu ne dorise acolo, cum, de altfel, nici noi nu ne doriserăm să stricăm, prin prezența noastră, aranjamentele locale.

Apăruse și o altă modificare majoră în activitatea didactică a cadrelor didactice. Astăzi i-am zice responsabilizarea profesorilor. Aceștia erau singuri răspunzători de rezultatele elevilor lor. Pentru elevii amenințați cu corijența, erau obligați să organizeze ore suplimentare. Iar dacă în final nu se obținea o notă de trecere, eșecul era contabilizat drept culpă didactică.

În școala în care predam, segregarea claselor era regula de bază, începînd chiar din clasa I: elevii buni adunați în clasele de la începutul alfabetului și așa mai departe, pînă la „clasele de sacrificiu“, rezervate profesorilor nou veniți. Însă și la acestea trebuia să obții rezultate similare – procentele sînt procente! –, altminteri te trezeai la sfîrșitul anului cu un calificativ de rușine. Elevii învățaseră destul de repede trucul cu 3-urile preschimbate în 8-uri la final de trimestru și-și vărsau și ei năduful pe școală cum puteau. Copii care pierduseră cu ani în urmă trenul învățăturii, obligați să asculte zilnic ore în șir lucruri din care nu înțelegeau o iotă, dar care figurau în programa obligatorie, copii deprinși să fie în permanență disprețuiți și să-și disprețuiască ei înșiși neputința, cu încrîncenările rebele ale adolescenței, cu antecedente serioase de delincvență juvenilă, transformau orele de curs într-un calvar.

Exista, totuși, o ieșire din impas: bătaia. Distribuită și ea inegal de la A la D sau E, bătaia părea să fie singura metodă didactică aptă să asigure profesorului un minimum de disciplină, cît să nu fie nevoit să iasă din clasă înainte de a suna de recreație. Ascultînd povestea profesorului demisionar din zilele noastre, n-am putut să nu mă întreb care a fost pricina plecării lui: felul în care se purtase cu elevii sau ideea neinspirată de a rosti adevărul? După cum continui să mă întreb dacă mult clamata „cădere“ a învățămîntului românesc nu e mai degrabă o tenace supraviețuire a acestuia la toate tentativele haotice de înnoire succedate din 1990 încoace. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.