Am găsit această întrebare tulburătoare în cartea semnată de Svetlana Aleksievici, Sfîrşitul omului roşu sau vremea dezvrăjirii. Scriitoarea a fost recompensată în 2015 cu Premiul Nobel pentru literatură. Ea îl merita efectiv pentru tenacitatea cu care a adunat sute de mărturii legate de epoca sovietică şi de cea nouă „capitalistă“.

Uneori întrebările cele mai simple pe care şi le pun oamenii obişnuiţi sînt şi cele mai profunde. „Cum e posibil să trăim, noi, ruşii, atît de prost, mai prost decît aproape toţi europenii, cînd de fapt noi am cîştigat războiul împotriva Germaniei naziste?“, se întreba deci un bătrîn, fost combatant împotriva lui Hitler, care nu înţelegea, nici măcar la vîrsta senectuţii, cum funcţionează această lume… Din întrebarea sa pot fi desprinse şi altele, ca şi cum am extrage ţepii unui cactus. Cum a fost posibil ca Germania, care a pierdut războiul, să se refacă mai repede decît orice altă ţară din Europa şi să devină acum prima economie europeană, primul exportator european, primul contributor la bugetul european?

Reflectez la toate aceste întrebări pentru că Europa traversează un moment dificil, pe care unii îl consideră de dezagragare. Iar diverşi „strategi“, experţi şi futurologi imaginează deja scenarii posibile în situaţia în care dezagregarea se va instituţionaliza, se va transforma în dezmembrare…

Trei mari puteri, precum şi una mijlocie, par să aibă un interes comun în acest sens: Statele Unite, Rusia, China şi Turcia. Fiecare dintre ele doreşte să-şi extindă sfera de influenţă în Europa în cazul unei erodări în profunzime a Uniunii Europene. Toate constată, probabil cu satisfacţie, faptul că Uniunea Europeană nu a fost capabilă să-şi extindă aripa prosperităţii în Europa de Est şi că a ghetoizat aproape total şase ţări din Balcani. Dacă într-adevăr proiectul european va eşua, cu siguranţă într-o bună zi vor trebui analizate vinovăţiile (chiar dacă nu vor putea fi judecaţi vinovaţii). La acea oră se va pune o altă întrebare simplă: care a fost cea mai mare eroare a Uniunii Europene? Şi nu este exclus ca răspunsul să fie: faptul că nu şi-a fondat credibilitatea pe reuşita economică a Europei de Est şi a Balcanilor.

Iată ce afirmă comentatori mai avizaţi decît mine: Rusia se şi vede protectoarea unei părţi a Europei, de exemplu a celei ortodoxe sau a ţărilor care refuză modelul multicultural al Bruxelles-ului, China ar dori să transforme în colonii economice şi în „capete de pod“ toate cele şase ţări din Balcani care bat la uşa Uniunii Europene, dacă această uşă nu se întredeschide, iar Turcia, în virtutea unor secole de istorie comună cu Balcanii (mai precis, de dominaţie otomană în regiune), poate pretinde în orice moment că are interese legitime în această zonă de proximitate.

În fiecare zi aproape, citind presa franceză şi europeană, precum şi alte publicaţii şi comentarii pe Internet, dau de scenarii alarmiste. Aproape că încep să cred şi eu că sfîrtecarea Europei nu este o poveste de speriat copiii, ci un scenariu plauzibil într-o lume în care creşte gradul de violenţă politică, economică şi mediatică. America a început să-şi reorienteze centrul de interes încă de pe vremea lui Barack Obama, îndepărtîndu-se treptat de vechiul continent. Și probabil că Europa, în ochii lui Donald Trump, cîntăreşte azi şi mai puţin, nu este exclus ca ea să fie văzută ca o viitoare anexă a Africii, a lumii arabe şi a Asiei.

Dar scenariul care m-a stupefiat cel mai mult este unul evocat, s-ar părea, de strategii americani. Pentru că ei înşişi par să fie hăituiţi de un coşmar, şi anume de o posibilă fuziune economică şi tehnologică între Germania şi Rusia. Tehnologia germană conjugată cu enormele resurse ale Rusiei ar putea da un ansamblu geopolitic de natură să devină principalul rival al Americii pe plan internaţional, par să avertizeze în culise cei care, la Casa Albă sau altundeva, studiază mişcările posibile ale istoriei pe tabla de şah mondială.

Toate aceste scenarii nu mă miră, de fapt. Istoria se joacă des cu astfel de permutări. Cei mai înverşunaţi duşmani devin, după o vreme, aliaţi obiectivi. Iar cei care făceau parte din aceeaşi familie culturală se devoră între ei. La una din recentele reuniuni europene la vîrf, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a pronunţat următoarea frază: „Europa a cunoscut în ultimii 60 de ani o lungă perioadă fericită“. S-ar părea că demnitarul european a spus oftînd acest lucru, ca şi cum perioada despre care vorbea s-ar apropia de sfîrşit. Din oftatul său emană parcă o constatare acuzatoare la adresa naturii umane: niciodată pesimismul nu este mai justificat decît atunci cînd o ducem bine. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.