Andrei MANOLESCU | libertatea de impresie

Cum să scapi de manele

Hanul din centrul tîrguşorului Hermagor îl are pictat pe faţadă pe împăratul Franz Joseph. Povestea spune că, în 1856, luminatul Kaiser chiar a tras la acest han, timp de vreo oră şi jumătate, în drumul lui spre fortul Klagen (Klagenfurt), probabil cît să‑şi tragă sufletul şi să-şi schimbe caii. Peste tot în Austria, în Germania şi prin alte ţări civilizate, observăm cum casele, hotelurile sau cîrciumile au poveşti de felul ăsta. Împăraţi, muzicieni, savanţi, filozofi sau scriitori sînt păstraţi în memoria comunităţii, prin asemenea istorioare şi plăci comemorative. Beethoven, de exemplu, a locuit în nu ştiu cîte locuri din Viena şi a băut în şi mai multe. La noi, din păcate, mai toate casele, adică blocurile, au fost „făcute“ de Ceauşescu şi nu pot avea nici un fel de memorie. Chiar şi celebra cîrciumă unde pînă mai ieri mînca fostul nostru preşedinte (chiar dacă nu-l chema Franz Joseph), Golden Blitz, a fost demolată între timp şi nu mai e aceeaşi. Totul se schimbă rapid, totul se uită imediat, într-un fel de mare tradiţie locală a spontaneităţii.

La Hermagor, doar două femei (mamă şi fiică) ţin întreaga pensiune, muncind de dimineaţa pînă seara, făcînd toate cele necesare, de la bucătărie, bar şi recepţie pînă la întreţinerea zilnică a celor peste 20 de camere, cu băi cu tot. Uneori, le ajută şi un bărbat, care se ocupă în special de aprovizionare. Cinstesc memoria (vizitei) împăratului prin hărnicie şi curăţenie. Kaiser-ul supraveghează şi el, cu ochi de vultur, toate locurile importante ale hanului, din nenumăratele tablouri în care şade comod, cu uniforma lui albastră plină de decoraţii. Pare că vede orice fir de praf rămas neşters de pe mobile. În hol, privirea îi e mai blîndă, în sala de mese însă, probabil că noi, românii, vorbeam cam tare, fiindcă monarhul chel şi cu barbă ne-a privit de fiecare dată cam chiorîş pe sub sprîncenele lui stufoase. Eram nişte supuşi mai îndepărtaţi. Dacă stăm să ne gîndim mai bine, el chiar a fost împăratul unora dintre bunicii noştri. În sala de mese e ajutat şi de privirea aruncată peste umăr de împărăteasa Sissi.

Culmea e că, ajungînd acasă la Bucureşti, aveam să-i vedem pe amîndoi (cum le potriveşte cineva pe toate, pe lumea asta) la televizor, în filmul cu Romy Schneider.

Austria de azi, chiar dacă nu mai e imperiu, funcţionează la fel de bine. Şi pare că totul acolo porneşte de la curăţenie. Totul e bec, cum s-ar zice, iar prima lovitură pe care o primeşti cînd ajungi la Otopeni e praful şi mizeria de pe maşini. Mă rog, aici se zice că e şi din pricina naturii păcătoase, prăfoase, a Bucureştiului. Mă tem să nu fie şi natura noastră potrivit căreia, pînă la urmă, de toate se alege numai praful.

Tot legat de natură, nu pot uita brazii care au început dintr-odată să se scuture unul după altul de zăpadă, foşnind uşor, în timp ce întreaga pădure se acoperea cu o perdea de puf alb. Nu-l pot uita nici pe omul paralizat de la brîu în jos care schia într-un fel de scaun cu un schi sub el şi cu beţe ajutătoare terminate cu scurte tălpici. Părea a se bucura de schiat asemeni tuturor celor din jur. Au mai fost şi copiii de şcoală care, după ce şi-au terminat antrenamentul chinuitor, au aruncat schiurile cît colo şi, cu mare veselie, au început să rostogolească zăpada pentru a face un mare om. Sau fetele „rele“ care fumau la marginea pîrtiei.

Dar cînd s-a oprit telegondola deasupra prăpastiilor (pe cel mai lung traseu de transport pe cablu din Austria) şi ne-au anunţat prin megafon că e o defecţiune pe care încearcă s-o remedieze cît mai repede şi că următoarea comunicare va fi peste fünfzehn Minuten? Ne-am întrebat dacă avem destulă dextroză prin buzunare pentru a putea trece noaptea acolo, în ger. Atunci, nu mai semăna cu Austria. Unde era Kaiser-ul, să vadă? Dar de lipsa utilajelor de bătătorit pîrtiile din Nassfeld o fi avut cunoştinţă? Că după ninsoare toate arătau ca în Predealul de pe vremea lui nea Nicu: pline de movile selenare. Apropo, e şi motivul pentru care nu recomand sub nici o formă staţiunea schiorilor din România care sînt învăţaţi cu servicii bune din partea austriecilor. Dar dacă treceţi prin localitatea Hermagor, nu uitaţi de hanul din centru… în ciuda unei impresii de vetust şi a privirii severe a Kaiser-ului.

Ca să nu mai zic de Jokl’s Hütte, o căbănuţă din zona Nassfeld, unde ne-am uscat mănuşile la flacăra şemineului cu lemne, am comandat supă de usturoi cu crutoane, şniţel vienez şi ştrudel de mere cu sos de vanilie, am ascultat ABBA şi am privit cum ningea afară.


0 comentarii 4685 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 627, 25 februarie - 2 martie 2016

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Biblioteca Publică din New York

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Nu departe de blocul meu, un băiat uşor zdrenţăros mi-a cerut bani în felul următor: „Daţi-mi şi mie ceva, că de două ore caut în gunoaie şi nu găsesc nimic“ (I. P.)

● Am primit un e-mail de la „Teneși Sport“ cu titlul „Elimină mirosurile neplăcute din frigider cu 1 leu“. Cine și-o fi ținînd „teneșii“ în frigider?! (C. Ș.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI