Cultura ştiinţifică, între oximoron şi limba de lemn

Ştiinţa s-a depărtat de public. Nu a făcut-o din dispreţ faţă de acesta, ci din raţiuni care ţin de dezvoltarea internă a ei. Limbajul ştiinţific s-a diferenţiat tot mai mult de limbajul comun. Mai mult, a devenit tot mai dificilă explicarea rezultatelor sale pe înţelesul publicului. Tot mai multe dintre aceste rezultate contrazic intuiţia comună, fapt care, şi el, derutează. De la situaţia din secolul al XIX-lea, cînd un savant ca Pasteur era recunoscut drept un binefăcător al omenirii, s-a ajuns la situaţia frecventă în care medicina universitară are un credit mai mic în ochii publicului decît medicinile alternative ale unor şarlatani. A mai contat şi faptul că unele utilizări ale ştiinţei (energia atomică, de exemplu) au venit în conflict cu interesul celor mulţi. Acum, manipulările genetice creează şi ele dubii asupra credibilităţii ştiinţei. O confuzie gravă între valoarea ştiinţei ca manifestare superioară a spiritualităţii umane şi posibila ei folosire defectuoasă face ravagii. Bine, s-ar putea spune, dar şcoala ce face? Nu iniţiază noile generaţii în tainele cunoaşterii? Ajungem astfel la rădăcina răului. Pe de o parte, şcoala rămîne mult în urmă faţă de stadiul atins de cunoaştere; pe de altă parte, din comoditate şi din considerente practice, reţine din diferitele discipline partea descriptivă, operaţională, care se poate relativ uşor sistematiza şi evalua, dar acest lucru se face cu preţul sacrificării ideilor şi problemelor care constituie viaţa autentică a diferitelor discipline. Se ajunge astfel la despărţirea ştiinţei de factorul uman, iar disciplinele care în mod explicit se referă la om par a avea un monopol asupra umanului. Terenul devine pregătit pentru a se promova dualitatea ştiinţă/umanism sau opoziţia ştiinţe exacte / ştiinţe socio-umane, deturnîndu-se astfel atenţia de la sensul real al evoluţiei actuale a culturii, spre un metabolism tot mai pronunţat al unor domenii care, pînă mai ieri, păreau a se afla într-un conflict ireductibil. Mai rămîne să se acrediteze drept condiţie obligatorie a culturii prezenţa interesului pentru om, pentru ca ştiinţa să fie practic eliminată din cultură; în această perspectivă, locul ştiinţei este numai alături de tehnologie, funcţia utilitară capătă un rol predominant în ştiinţă, iar factorii de putere şi întreaga birocraţie culturală insistă ca ştiinţa să fie apreciată după rezultatele imediate pe care le obţine. Să nu ne mirăm că, în acest fel, ştiinţa este redusă la funcţia de unealtă. Dar sînt uneltele cultură?

(apărut în Dilema veche, nr. 218, 21 aprilie 2008)