Locotenentul Columbo a apărut de-ajuns de straniu în sîmbetele noastre ante-decembriste, după Sfîntul, Mannix şi Kojak. Şi la el era „cu crime“, dar fără revolvere; nu se trăgea, nu aveau loc bătăi; parodiind uşor o formulă solemnă a literaturii noastre, la el chiar se putea spune că biruia gîndul. Era ceva cu totul nou în serialele de dincolo pe care aveam voie să le vedem. Pînă la descoperirea criminalului, ni se impunea un poliţist non-violent care pătrundea în „problemă“ calm, politicos, sfios, conştient că nu-i atotputernic şi atotdeştept. Nu poseda decît o singură armă: viclenia sa; se prefăcea că e paşnic, rutinier, un om care îşi face meseria de poliţist fără să ameninţe, fără să terorizeze, doar agasînd. Nimic nu era strălucitor în înfăţişarea sa – ba dimpotrivă: un trenci ponosit, o nevastă oarecare de care mereu aducea vorba, ca orice papugiu, o palmă dusă la frunte în semn de frămîntare, mai toate amănuntele îl mediocrizau cu blîndeţe, plus privirea strîmbă care şi ea îl îmblînzea spre o benignă stîngăcie în mişcări; era mai ales cicălitor, deosebit de volubil, bătea cîmpii, trecea – în anchetele sale – de la una, la alta, cu o dezinvoltură care-i asigura humorul; în sumă, vorba filozofilor, Columbo avea înainte de orice, înainte de a (se) afla cine a ucis, un haz neconform „situaţiei“; nu „mureai“ de rîs, dar mureai să ştii unde va ajunge cu prefăcătoriile şi tărăşeniile sale, cu bruştele sale reveniri, răzgîndiri şi revelaţii. În mecanica filmelor poliţiste, Columbo – s-a observat mai puţin asta – ne-a adus în celulele noastre (nervoase, bineînţeles) noutatea unei inteligenţe care gîndeşte dincolo şi în afara subiectului propriu-zis.  

Ca rafinament, era peste Sfîntul şi Kojak, deşi nu avea nici pumnul, nici farmecul lor. Adică – pentru a ne fixa precis – bunică-mea, din fotoliul ei, nu i-ar fi strigat niciodată lui Columbo: „Fii atent, e unul după uşă!“, cum o făcea la Sfîntul. În ce mă priveşte, în viaţa mea nu am adormit la Columbo, în timp ce la Mannix mi s-a întîmplat nu o dată.

Apare însă o problemă, şi nu cred că fac noi dificultăţi regimului acela, dacă întreb: de ce-or fi dat ăia drumul la Columbo? Nimic nu se proiecta fără un skepsis politic, fără gîndul că-i va plăcea Celui şi celor de sus. Aşa s-a dat drumul (expresie tipică de lagăr) western-urilor – o vreme interzise –, fiindcă lu’ nea Nicu îi plăceau dinamismul şi morala lor ţeapănă: binele învingea răul. Nu se plictisea probabil nici la Sfîntul sau la celelalte de nivelul acestuia, fiindcă erau tot aşa, simple şi garantate din pdv etic. Plus că demascau orînduirea aceea capitalistă în care abundau crimele şi jafurile, dacă nu inexistente la noi, oricum invizibile în ziare şi pe ecrane. Dar Columbo? Ce a „plăcut“, ce a acceptat cenzura supervigilentă? De acord, se vedea din nou cîtă putreziciune zăcea în orînduirea aceea crudă şi nedreaptă... Dar nu dura prea mult? Nu era prea complicat pînă se descoperea criminalul? Columbo nu vorbea prea mult? Nu era, pe scurt, cam plictisitor pentru mintea celui mai iubit dintre pămînteni? (fără glumă: omul a fost foarte dezamăgit că în romanul lui Preda nu era vorba de el). Şi tot fără glumă, dar nu în paranteză, am putut afla din cercurile cele mai avizate care a fost argumentul suprem pentru a lăsa pe „micul ecran“ Columbo: el înfiera şi o anume lume bună, mai cu seamă o intelectualitate, iată, morbidă, capabilă de mîrşăvii şi omoruri. Mai toţi cei anchetaţi şi daţi în gît de Columbo erau profesori, avocaţi, medici, persoane onorabile, dar fără onorabilitate la cît de hămesiţi erau după bani. Cu urechile mele am auzit un activist ideologic care „ţinea să sublinieze tăişul antiintelectual“ al serialului. Se purta antiintelectualismul fără de care nici un populism nu are spor. Columbo – omul simplu, un mototol la prima impresie – era un justiţiar care rupea măştile rafinaţilor şi cultivaţilor, în fond, nişte criminali. În viziunea acelei cenzuri, Columbo era just, etic şi corect politic. De aia am avut voie să-l vedem şi să ne placă fie şi din alte motive, strict secrete...

De ce rîdeţi? Mă rog, vă priveşte. Pe mine, azi, mă priveşte drept în ochi Peter Falk.