Cînd ești cu burta plină, totul pare mai moale în jur. Lumea nu mai are colțuri și muchii de care să te lovești. Întregul univers devine un nor de pluș, unde îți poți găsi și tu un locșor, să tragi un pui de somn. Nimic nu reușește să fie important, presant, grav. Un zîmbet înțelegător radiază din străfundurile fiecăruia dintre noi, întîmpinînd orice gest al lumii din jur cu un senin „Hai, dom’le, că n-au intrat zilele-n sac! Nu-i sfîrșitu’ lumii…“ Un fluid cald, anesteziant și melodios ne inundă întreaga ființă, gesturile devin mai lente, îți tot vine să surîzi tembel și răspunzi la absolut orice ai vedea sau ți s-ar spune cu refrenul suprem al imnului stării de bine: „Eh, ce să faci?! Asta-i situația. Noi să fim sănătoși.“

Cînd ești cu burta plină, timpul capătă consistența alburie a grăsimii de pe marginile bucăților de carne fragedă, pe care le vînezi în oala cu pomana porcului. Ceapa s-a sublimat de multă vreme în simfonia care-și bolborosește preludiul pe plită, iar cîrnații afumați au împrumutat cîte ceva din aroma lor pentru toată lumea participantă la adunarea cosmică din oală. Carnea se înmoaie și-ncepe să se destrame un pic, lăsînd cîte o urmă mică pe fundul vasului, la fiecare întoarcere, la fiecare amestecare. Cu cît e mai cald și mai bine, cu atît boiaua evadează mai curajos din temnița cîrnaților, alegînd libertatea bucăților de carne. E o împreunare de culori și de gusturi la care te uiți cu un nesaț mai mare decît suma tuturor păcatelor. Aromele care ies de-aici, odată cu aburii dansînd din buric, ne preiau pe brațele lor molatece, cam cu cîteva zile înainte de Crăciun. Și ne țin tot așa, într-o lungă și unduitoare meterhanea a mistuirii, pînă după Sfîntu’ Ion. E un interval în care nici măcar Meteoritul din Tunguska sau descoperirea Atlantidei n-ar avea șanse să se remarce în ochii noștri.

Cînd ești cu burta plină, dar vii din anii magazinelor goale de pe vremea comunismului, oricît ai fi de vînăt și ghiftuit la -ceas de sărbătoare, tot te gîndești la ce mănînci mîine. Sau chiar în seara asta, după ce vei fi digerat măcar un pic din nicovala pe care-o porți în stomac. Pe urmă, mănînci din nou. Și, cînd mai respiri, să mai schimbi cîte-o vorbă cu convivii, vorbești tot despre mîncare. Despre ce-ai mîncat tu odată, undeva, într-un loc bun, sau despre cum gătești tu anumite chestii. Pînă te-ntrerup ăilalți, care au și ei poveștile lor, despre ce și cum au gătit sau au mîncat, nu mai știu cînd, nu mai știu unde. Unsoarea se scurge pe bărbii, murăturile pleoscăie încăpățînat, parcă nevrînd să iasă din locurile alea strîmte, în care-au fost înfipte în borcane, mămăligile se lățesc frivol pe funduri de lemn, sarmalele rîd la lustră, aidoma celor mai perverși pui ai lui Alien, și noi tot despre mîncare vorbim. Despre ce-o să mîncăm azi, mai încolo, sau mîine, sau cînd o fi, sau despre ce bună a fost ciorba de zeamă de varză cu perișoare, mîncată la cutare, deși nevastă-sa habar n-are să facă piftie. Venim dintr-o obsesie a foamei, a datului cu porția, a descurcatului, a luatului pe sub mînă, a mîncatului pe-ascuns, încît orice moment de liniște, de repaus, orice oprire din ritmul zilnic trebuie să se umple cu o masă. Dă-ne bine de mîncare și nu mai ai treabă cu noi! Sîntem blînzi și toleranți, pîinea lui Dumnezeu. Avem ce să punem pe masă? Gata! Taie-ne de pe listă, de la orice! Nu ne mai interesează!

Cînd ești cu burta plină – dar încă îți mai amintești cum era cînd stăteai la coadă pentru o juma’ de litru de ulei și-un kil de mălai –, deși masa geme acum de mîncare, ți se pare că ceilalți mănîncă mai mult, mai repede decît tine, și că s-ar putea să rămîi înfometat, să nu mai apuci mare lucru. Un Leviathan ți se trezește-n vintre la fiecare sărbătoare, în așa fel încît ochii-ți sclipesc de poftă nebună la orice masă, de parcă n-ai mai văzut mîncare în toată viața ta. Sărbătoarea e o nebunie a mersului la supermarket. Goana după cărucioare, ochii împăienjeniți printre rafturi, senzația că niciodată n-ai cumpărat destul, că sigur ai uitat ceva important, rețetele repetate în cap a mia oară, imagini cu mîncare care se dizolvă în alte imagini cu mîncare. Dacă e ceva la ofertă, iei cît poți duce, cît poți căra. Deși știi că o să arunci enorm, tot iei cît te țin puterile, pentru că simți că e mai bine așa decît să lași acolo, pe raft. Asta înseamnă că mai rămîne și pentru alții, ceea ce nu e OK. Înseamnă că ai fost fraier și n-ai profitat la momentul potrivit. Deci n-ai învățat nimic de la școala vieții.

Cînd ești cu burta plină, te gîndești că măcar așa te poți bucura și tu. Așa poți să uiți de lumea din jur, de toate relele ei. În felul ăsta. Mîncînd. Stînd cu ai tăi, cu prieteni, cunoscuți, vorbind de una, de alta, dar avînd de toate pe masă. Plus că vine momentul în care ne amintim despre cum se mănîncă la alții. Cum ăia n-au nimic din toate bunătățile astea de la noi. Și cum trimitem noi – la rudele aflate la muncă, prin străinătate, la copiii noștri de pe la universitățile din Europa, la ăia mai mari, care-au terminat și doctoratele, dar au prins cîte un serviciu bun pe-acolo –, la mii de kilometri, carne în untură, sarmale cu afumătură, găini, gîște și rațe fripte, cozonaci și cornulețe, că nu se obișnuiesc cu mîncarea de pe-acolo și-au slăbit, și s-au ascuțit ca lupta de clasă, și le e dor de-acasă. Și-mpachetăm toate astea atît de savant, că totul ajunge proaspăt și cu aromele gata să ia mințile oricui, de pe orice meridian al lumii ăsteia.

Cînd ești cu burta plină, ești dispus să uiți de toate aspirațiile, visurile pe care le ai avut atunci cînd îți era foame și-ncercai să te gîndești la orice altceva decît la mîncare. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e-mi-siu-nii Garantat 100% la TVR 1.