În primul rînd, o împărțire din ce în ce mai clară între oamenii cu păreri și convingeri diferite. Pe de o parte, o lume foarte consistentă numeric, destul de apatică, resemnată, bîjbîind în căutarea a ceva nedefinit, printre tăceri sau bombăneli pline de resentiment. Pe de altă parte, un tip de societate în curs de coagulare, fără un program precis, fără conștiința susținerii vreunei platforme politice concrete, dar cu un spirit civic din ce în ce mai pronunțat. Încetul cu încetul se fac simțite, încă foarte timid, urme ale influenței pe care o exercită culturile occidentale asupra compatrioților noștri plecați la muncă în Europa. O mecanică implacabilă a deprinderii unor norme de conviețuire în alte societăți decît cea românească își trimite efectele și aici, acasă. Nu e vorba doar de banii pe care cei ce muncesc acolo îi trimit către rudele rămase aici. Ci despre un anumit fel de a vedea lucrurile; un nivel mai crescut al așteptărilor față de efectele concrete ale plătirii taxelor și impozitelor, o conștiință mai pronunțată a răspunderii pe care aleșii ar trebui să o aibă față de alegători. Nu e vorba despre o revoluție în gîndire de pe azi pe mîine, ci despre niște efecte mai vizibile ale unui fenomen care a început cu ani în urmă.

Deși nu scade galopant, toleranța față de ideea de abuz nu mai e deloc aceeași cu cea pe care o manifestam acum cinci ani. Iar libertatea de expresie trece într-o fază nouă. Exercițiul de a spune liber ceva, dar pe sec, fără vreo așteptare, nu mai e la fel de satisfăcător. Crește nevoia de efect mai rapid al unei sesizări, al unei revendicări, al prezentării argumentate a unei situații inacceptabile. E drept că lucrurile acestea se petrec mai degrabă la nivelul unei minorități urbane, dar puterea exemplului și, mai ales, vizibilitatea crescîndă a acestui fenomen încep să-și arate roadele. Deși contestată din multe direcții, uneori chiar din interiorul său, mișcarea #rezist e o prezență cît se poate de concretă în societatea noastră, iar existența ei nu mai depinde doar de frecvența ieșirilor în stradă sau de consistența numerică a acestora. E ceva mult mai mult decît un curent de opinie sau o modă urbană. E dovada clară a unei cristalizări, a concretizării prezenței unor cetățeni care încep să-și exerseze calitatea de locuitori contemporani ai cetății. Nu-i leagă o ideologie sau un interes material comun, ci un set de așteptări, o altfel de înțelegere a ideii de demnitate, o solidaritate a încrederii într-un model de societate bazată pe valorile civilizației contemporane.

Dincolo de susținerea fățișă a acestui fenomen, din partea principalilor parteneri și aliați occidentali ai țării, întîmplarea face ca acest tip de manifestare să primească și un neașteptat ajutor identitar, tocmai din direcția contextului în care se petrece. Siajul emoțional al stingerii din viață a Regelui Mihai I se dovedește a fi, deocamdată, mult mai pronunțat decît și-ar fi închipuit oricine. Pe lîngă nevoia firească și presantă de a construi acasă un model de societate asemănător cu cele la care aspirăm de ani, a apărut și un veritabil model simbolic autohton. Doza lui de legitimitate și aura acestei personalități cu încărcătura unei mari experiențe istorice fac din Regele Mihai I un simbol cu o forță care depășește multe așteptări. Într-un mod caracteristic dezvoltării marilor simboluri, moartea Regelui pecetluiește așezarea sa pe un loc rămas complet gol, de mulți ani, un loc despre care puțini credeau că se va mai ocupa vreodată. Cine ar mai fi sperat că ideea și așteptarea nostalgică a unui Tătuc al națiunii vor mai putea fi vreodată zdruncinate, darămite să fie înlocuite surprinzător de o personalitate cu calități veritabile de a funcționa ca simbol? Cine și-ar fi închipuit că nevoia evidentă de figură iconică, aptă să conducă moral, mai cu seamă din eternitate decît dintr-un prezent concret, va fi satisfăcută atît de spectaculos? Și cine și ar fi imaginat că această personalitate cu totul deosebită își va învinge cumva adversarii, în mod cît se poate de simbolic, aidoma miturilor fondatoare, tocmai prin trecerea în eternitate?

Pe fondul unei iritări actuale foarte pronunțate, cauzată de ideea de nedreptate, de act injust, de abuz, povestea reală a Regelui detronat profund ilegal, dar cu atît mai mult reiterarea momentului în care i s-a refuzat într-un mod incalificabil întoarcerea în țară sînt fapte care s-au pliat perfect pe starea de spirit a unei părți din societatea românească de la această oră. Repetarea mediatică, vreme de cîteva zile, a momentului abdicării forțate, povestea de viață a suveranului care și-a cîștigat existența muncind în exil ca orice cetățean, povestea iubirii dintre Rege și Regina Ana, umilințele la care a fost supus în încercările sale de a se întoarce, toate acestea au făcut din Regele Mihai I un personaj viabil, cu care se poate face o legătură umană autentică, dar și un simbol care se ridică deasupra tuturor, prin forța personalității sale și prin caracterul exemplar al poveștii sale de viață. Iar dedicarea sa, cît se poate de evidentă, în direcția credinței ortodoxe a adăugat – în inima unui public care împărtășește majoritar această credință – un motor suplimentar de mare forță în ascensiunea spre statutul său simbolic.

Iar anul în care se sărbătorește centenarul Marii Uniri se dovedește și el un context cît se poate de propice pentru consolidarea poziției acestui simbol regal, care reunește un set de ingrediente narative, identitare, aspiraționale extrem de consistente. Așteptările și cerințele concrete, tensiunile psihologice, situația internațională, întreaga stare de spirit cu care pășim în 2018 poate alcătui un amestec destul de inflamabil. Dar consolidarea acestui simbol care conține și multă răbdare, măsură, o ordine simplă a lucrurilor importante și, nu în ultimul rînd, o mare doză de noblețe s-ar putea să fie de mare ajutor în găsirea unui drum care să aleagă civilizația și valorile ei.