Era mult după miezul nopții. Ploua mărunt, iar vîntul punea la grea încercare acoperișurile. Am ieșit din scara blocului, ca-n filmele mute, ținîndu-mă de balustradă ca de catargul de steag al unui zgîrie-nori. Taxiul oprise cîțiva metri mai încolo. Spre norocul meu, m-a văzut și-a dat înapoi. Am urcat, am zis bună seara sau bună dimineața, ceva, și-am dat adresa. E drept, pentru că mă uitasem atent pe aplicație, am pronunțat și numele de familie al taximetristului, ime-diat după salut. Să priceapă din prima că eu sînt cel care-l chemase și să nu se mai obosească să întrebe bănuitor: „La comandă? Pe ce nume?“ A stat un pic descumpănit. N-a ținut mult. S-a redresat, așezîndu-se în ceva sigur, verificat, care nu putea da greș: „Deci la comandă, nu?! Pe ce nume?“ I-am zis. Dar, de data asta, răspunzîndu-i, am pronunțat din nou și numele lui, înainte de a i-l spune pe al meu. Asta o fi fost scînteia. S-a uitat în oglinda retrovizoare doar pentru o fracțiune de secundă, parcă să vadă dacă mai eram acolo. Și-a-nceput.

„Nu că mă deranjează, domnu’. Că nu mă deranjează treburile astea. În fine… Da’ poate că mîine nu mai sîntem. Și i-am zis și ei. Mă, fetiță! Io, dacă de mîine-poimîine nu mai sînt, tre’ să te gîndești și tu la viitoru’ tău. Nu?! Poate că mîine nu mai sîntem. Tre’ să ne gîndim și noi la viitoru’ nostru. Mai ales tu, ca femeie. Deci trebuie să te gîndești un pic. Mai ales că ai școală mai multă ca mine. În fine… Io, unu’, așa văd lucrurile. Bine… Acuma, de multe ori o păcălesc, adică îi explic compromisuri. Îi explicam, de fapt. Că acuma nu mai… Cum e cu compromisurile. N-ai de ales, tre’ să le faci. Da’ nu oricum, mă-nțelegeți? Deci compromisurile astea. Poate m-am abătut un pic de la subiect. Ca paranteză, zic. Da’ nu se mai putea. Și am părăsit-o. Deci nu mai era cum. Adică ai douășase de ani, facultate, ce mai ai tu, și… Și ce mai ai? Că nu mai ai nimic. În fine…“

Ștergătoarele se osteneau să facă un pic de loc pe parbriz. Radioul era departe, mai mult un hîrîit, o lumină verzuie, printre celelalte ecrane verzui ale sculuțelor electronice agățate pe tot bordul. Parasolarul burdușit cu acte, ceva bani pentru rest, totul prins cu cîteva rînduri de elastic. Peste tot un amestec de iconițe, ecrane, beculețe, suport de pixuri, șervețele, apoi tot soiul de obiecte inutile așezate la îndemînă, era clar că omul locuia acolo mai mult decît acasă. „Ați iubit-o?“

Pe domnișoara? Da! O iubesc, dar… În fine… Ce m-a făcut pe mine de m-am îndepărtat de ea nu e vorba de școală. Că poate nici io n-am. Da’ ea a fost la facultate și nu s-a mai dus, înțelegeți? Deci n a mai vrut să se ducă. A zis că… Mă piș. Deci n a mai mers. Și io am vrut să-i arăt pe undeva că nici n-are ambiție în ea. Adică nu s a mai prezentat la facultate. Știți? Băi… chiar nu te mai duci? Nu. În fine, zic. Treaba ta. Da’ nu e bine. Pe undeva, nu i a convenit. Că i-am zis în față. S-a-nscris dup-aia la o școală de șoferi, a dat o singură dată examenu’, l-a picat, nu s-a mai dus. Păi, ce facem, mă, fetiță? Acuma cică s-a dus la un unchi d-al ei, că dă cu ăla de permis. Dă ea. Ce să dea? Păi, de ce n-ai luat cînd ai avut ocazia? Că n-are pic de ambiție în ea. Io am dat de șapte ori. Șapte. Deci n am discutat. Am dat pînă l-am luat. Că nu stau la discuții. Da’ mă pregăteam de fiecare dată. Ea n-are ambiție deloc. Mă-nțelegeți? Ea, dacă are un pachet de țigări și-o sticlă de Cola, nu-i mai trebuie nimic. Bravo, Bebiță! Bravo, fetița mea! Ce-i în capu’ tău? Probabil că mai trebuie să copilărească. Ce să mai copilărești? Ai douășase. Sau treaba ta. Da’ nu aici la mine. Te duci unde știi, fetița mea! Pentru că-ntr-un an și opt luni, cît a stat, dacă m-a-ntrebat de patru ori. Hai, mă, nu ți-e foame și ție? Știți? În fine… Dacă. Maxim de patru ori. Cînd mă duceam la muncă. Sau invers. Cînd veneam de la muncă.“

Prin geamurile mașinii orașul arată ca o acuarelă pe care apa o-ntinde încet, o spală, pînă cînd hîrtia de dedesubtul ei o să rămînă curată. „Vă mai întreb o dată. Ați iubit-o? O iubiți?“

„Nu știu. Sîntem de vreo două săptămîni. Despărțiți, zic. Bine, mai era și un băiat care se tot învîrtea p-acolo. M-a cam deranjat un pic. În fine… Ea a zis că n-are nici o treabă. Ce să zică?! Și un prieten d-al meu m-a sfătuit să nu mă mai împac cu ea. Și io sînt cam de-aceeași părere. Deși cui pe cui se scoate. Știți?! Acuma stau să mă liniștesc un pic. Dac-o fi s-apară, bine. Dacă nu… Sau poate c-a fost o iubire prea protectoare sau ceva. Nu știu cum să zic. Mă-nțelegeți? Adică nici n-am ce să comentez. Ea e foarte frumoasă. Șatenă, ochi… așa… verzi. Deci, sînii mari. Mari… Foarte bine. Ca femeie, zic. Corp… Nu pot să zic. La doușase de ani… Da’… Vedeți cum e? Cînd ai așa ceva, ar trebui să rupi pistoanele de la mașină, să nu știi cum s-ajungi mai repede acasă, nu?! Oricine așa s-ar gîndi. Mie nu prea-mi vine. Adică nu mă duc acasă cu tragere de inimă, să zic așa. Io nu mai mă duceam cu drag. Deci a stat la mine un an și opt luni. Acuma e la mă-sa, în Crîngași. Am avut o discuție cu ea și i am zis că nu mai sînt fericit. Plecatu’, venitu’, mîncarea, toate alea, v-am zis. Plus că io-mi luam la revedere cînd plecam la muncă. Deci ea nu zicea nimic. Cînd veneam de la muncă, la fel. Adică ea e singură la părinți. Și probabil e un pic egoistă. Deci nimic. Și io am mai avut discuții cu ea referitor la treaba asta. Pe urmă, cînd îi spuneam, două-trei zile era supărată. Dup-aia, revenea la normal. Adică la fel. Și numa’ io o țineam în brațe. Ea pe mine, nu. Adică, cîteodată, mă-ntorceam invers. Înadins. Să văd, mă ia-n brațe? Mă pupă, măcar o dată, pe spate, să zic? Nimic. N-o vedeai. Păi… lasă mă, mă, Alina!“

„Vă e dor de ea?“

„Nu știu. Nu cred.“