În primul rînd, n-ar trebui s-o întoarcem împotriva cuiva. Centenarul Marii Uniri nu e o sărbătoare împotriva maghiarilor. Nu poți sărbători rînjind de bucurie că-l împungi pe altul, care n-are cum să se bucure. Așa ceva nu mai e o sărbătoare, ci o formă de mitocănie deghizată în ceea ce se pretinde a fi patriotism. Nu poți să sărbătorești ceva celebrînd, de fapt, tristețea altuia. Mai mult decît atît, urcîndu-te pe el și obligîndu-l la fericirea ta. E un gest primitiv și înjositor, atît pentru cel care îl suportă, cît și pentru cel care-l face. E perfect asemănător cu situația – atît de cunoscută pe la noi – în care un individ beat face ca toate visele, îți toarnă și-n pahar, și-n cap, îți spune același lucru de un milion de ori, doar pentru că i se pare lui că nu vibrezi exact pe aceeași frecvență pe care joacă el o sîrbă la ora aia. Nu te bucuri cu el? De ce nu te bucuri? Ahaaa! Înseamnă că nu-ți place de el! Păi, atunci se schimbă foaia! Și totul devine un scandal mocnit, priviri încărcate de ură, aruncate de la o masă la alta, amenințări, pahare sparte, terenul perfect pe care se instalează bucuria mîrlanului. Forma lui de a se simți bine, de a zice că a avut o zi faină. Păruiala.

Nu poți să le ceri maghiarilor să joace într-un picior de bucurie că li s-a prăbușit imperiul din care făceau parte. Dar făceau parte și unii dintre noi, chiar bucurîndu-se de situația aceea. Și mărturisind asta, pe ascuns, ori de cîte ori au ocazia. Mai ales atunci cînd se declară exasperați de compatrioții olteni, munteni sau moldoveni. Nu poți să le ceri maghiarilor să fie sufletul petrecerii la care se cîntă doar muzică românească, în care se urlă că noi sîntem aici pe veci stăpîni, iar alții care se mai găsesc pe lîngă noi și nu urlă de bucurie ar trebui să plece imediat în țara lor. Că ei nu sînt de prin partea locului, aici nu e acasă la ei, să se ducă de unde au venit. Pur și simplu, nu poți să faci o sărbătoare despre așa ceva. Uiți scopul însuși al sărbătorii. Uiți esența lucrurilor. Îți bați joc, în modul cel mai rudimentar, de propria condiție umană, de propriile idealuri, de tot ceea ce ar trebui să sărbătorești cu adevărat. Orice sentiment autentic, orice trăire comunitară, orice bucurie a îndeplinirii unui ideal sînt aruncate la canal, în situația în care se definesc împotriva cuiva.

Prostia și nesimțirea nu sînt monopolul unei singure comunități. Cel mai des, „darurile“ astea sînt răspîndite destul de uniform. E la fel de jenant și de vizibil că ești mitocan dacă refuzi, pur și simplu, să vorbești limba oficială a statului în care trăiești. Iar dacă-ți afișezi zilnic disprețul ăsta, cu aerul că ești superioritatea întruchipată, nu te mira că, la un moment dat, calci pe-o greblă sau că primești un răspuns pe măsura aroganței ridicole cu care-ți susții certitudinea că tu ești domn și restul sînt niște ființe inferioare. E la fel de penibil să lălăi de dimineață pînă seara că tu și cu tot neamul tău ați fost primii pe-aici, cînd încă nici nu se răcise pămîntul – și unii, și alții tot zicem de-astea –, iar toți ceilalți au apărut și ei din senin, cerînd, cu căciula-n mînă, să muncească pe lîngă casa ta.

La fel de prostesc e și din partea unor administrații locale s-o tot tărăgăneze cu plăcuțele bilingve, în comunități în care e perfect natural și de bun-simț să vorbești ambele limbi. După cum e aberant să refuzi la nesfîrșit o discuție despre conținutul Declarației de la Alba Iulia, în care se vorbește cît se poate de modern și de explicit despre drepturile minorităților naționale. Tensiunile istorice dintre comunitățile de maghiari și cele de români, din Transilvania, nu sînt niște noutăți. După cum noutăți nu sînt nici gesturile de normalitate, familiile mixte, conviețuirea fără probleme, faptul firesc al vorbirii ambelor limbi în spațiile în care s-a trăit de atîta vreme împreună. A sărbători ceva în ciuda celorlalți, în necazul lor sau a-i forța să chiuie de bucurie cînd ei nu simt așa ceva, toate astea sînt lucruri complet inacceptabile în lumea civilizată în care pretindem că trăim.

Un ideal firesc la care ar trebui să aspirăm cu toții ar fi să trăim într-o țară pe care o construim împreună, într-un stat care ne merită respectul cu adevărat, tocmai pentru că e rezultatul bunelor intenții și al contribuției fiecăruia dintre noi. Iar sărbătoarea Centenarului Marii Uniri poate fi un moment excepțional – încă unul! – în care, dacă nu-l ratăm, putem descoperi lucrurile cu adevărat importante. Ce-nseamnă să trăiești în democrație, într-un stat de drept, cu o Justiție independentă și într-o comunitate de țări civilizate care cred în aceleași valori, cu respectarea opiniei și demnității fiecăruia dintre cetățeni. Iar acestea pot fi tot atîtea motive pentru care se poate sărbători în mod autentic. Doar agitînd steaguri și intonînd cîntări răzbunătoare – fie că sînt ale majorității, fie că sînt ale unor autonomiști care nu visează valori, ci doar un teritoriu – nu înseamnă că participi cu ceva bun la lumea în care trăiești acum. Înseamnă doar că nu te-ai trezit dintr-o beție care durează de atîta amar de vreme și că vrei cu orice chip să-l hîrîi pe cel de lîngă tine.

Această sărbătoare poate însemna o privire lucidă spre trecut. Marea Unire a fost și o mare bucurie pentru o majoritate, dar și o mare tristețe pentru unii, o dezamăgire pentru alții, și nu neapărat etnia a făcut diferența între aceste trăiri. E important să vorbim despre lucrurile astea. După cum e foarte important să vedem cît mai limpede ce s-a întîmplat cu noi toți în acest răstimp, dar mai ales care ne este viitorul. Iar unitățile de măsură a bunului-simț cu care ar trebui să celebrăm acest eveniment istoric sînt doar faptele și gîndurile potrivite în mod real cu imaginea de ființă civilizată pe care o are fiecare despre el însuși. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.