Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral-dezvoltate; ţin să vă comunic că, în prima duminică a anului 2011, am văzut pentru a nu ştiu cîta oară Casablanca la postul TV Acasă; nu am rezistat ispitei de a revedea această non-capodoperă mai tare decît multe capodopere, acest hymne à l’amour la care ne uităm din tinereţe ca Bogart la Ingrid Bergman, cu acea replică devenită cod: „E o plăcere să te pot privi, puştoaico!“. Nu am rezistat, dar întrebarea care m-a lucrat a fost: Casablanca rezistă şi în 2011? Rezistă mutaţiei, ba chiar răsturnării valorilor? Rezistă noii corectitudini politice care pune semnul egal între fascism şi antifascism, între stalinism şi hitlerism? Nu e prea antifascistă pentru anticomunismul de azi? De ce nu s-ar supune şi Casablanca „trecerii timpului“ – cum e tradus în româneşte cîntecul inatacabil al lui Sam, „As Time Goes By“? E greu să scapi de asemenea întrebări sumare, deloc stupide. 

În urmă cu zece ani, mă sezisase caracterul provocator al „Marseillezei“ dirijate de Victor Laszlo – antifascistul căutat tenace de Gestapo-ul care-l fişase între comuniştii periculoşi – chiar în barul lui Rick, în prezenţa unor ofiţeri hitlerişti, o „Marseilleză“ în replică la cîntecele lor de cuceritori ai lumii. E momentul sublim al filmului, dar – o scriam – „această «Marseilleză» care-mi ridică un nod de lacrimi în gît e patetică pînă la imprudenţă, de o naivitate inadmisibilă, o cădere în provocarea duşmanului. Inocenţă? În disciplina de partid, i se spunea spontaneism, sentimentalism mic-burghez, şi putea să-l ducă peste un deceniu la ştreang ca probă decesivă într-unul din procesele prin care stalinismul lichida antifasciştii neconvertiţi la prosovietism“. 

Aveam o anumită intuiţie, totuşi eram departe de adevărul documentar fără de care azi nu putem gîndi la cinema. Aveam informaţii – cum se zice inteligent – conform cărora prototipul pentru acest Victor Laszlo fusese în realitate André Simone (născut Otto Katz, în Boemia, la 1885), un stalinist fanatic, un kominternist foarte activ cu un rol important în acţiunile pentru lichidarea antistaliniştilor răspîndiţi în toată lumea; după război, şef al Secţiei externe la Rude Pravo (organul central al Partidului Comunist cehoslovac), Simone a ajuns în boxa acuzaţilor de trădare şi subminare a orînduirii socialiste, condamnat la spînzurătoare, în „procesul Slanski“, o abominabilă înscenare judiciară, tipic stalinistă, care, în numele ascuţirii luptei de clasă, impunea suprimarea „duşmanilor“ strecuraţi printre cei mai fideli comunişti; se ştie precis că Simone s-a comportat lamentabil în proces, acceptîndu-se ca vinovat în scenarii şi mai „inventate“ decît în film*. Îmi va fi greu, recunosc, să mă mai uit la Casablanca fără aceste informaţii despre nonfictivul Victor Laszlo... 

Dar ce fac cu Bogart, după cîte am citit în ultimii ani? De naţionalitate „beţiv“ – cum sună una din zecile de replici memorabile ale filmului –, Rick a luptat, conform scenariului, în Abisinia împotriva fasciştilor, în Spania, de partea antifranchiştilor, ceea ce azi apare mai mult decît suspect corectitudinii politice anticomuniste care reduce războiul civil din Spania la o manevră a bolşevismului mondial. De altfel, tot ce este antifascist, antihitlerist e asimilat pînă la confundare cu stalinismul; se uită – în trecerea timpului – cîţi antifascişti au fost ucişi fiindcă s-au împotrivit lui Stalin, cîţi oameni de stînga au pierit pentru crima de a fi antisovietici. Rick nu va fi printre aceştia...? „Nu avem de ce-i plînge, să-şi fi ales o cauză mai dreaptă.“ – cum s-a pronunţat un bătrîn anticomunist către un tînăr încă topit de „începutul acelei frumoase prietenii“ pe the end-ul unui amor. 

Aşa cum evoluează compararea cauzelor drepte şi nedrepte doar ca simple adjective, Casablanca o să fie şi ea considerată o manipulare antifascistă, o melodramă dezechilibrată la stînga? Îmi permiteţi să mă împotrivesc unei politizări excesive care ignoră iradiaţia artei cinematografice? Ştiu că nu e adjectivul cel mai ataşant, dar trebuie să admitem că, în primul rînd, Casablanca e datată, ceea ce nu-i scade din emotivitate. Aş spune – pentru a nu mă pierde în teoretizări – că e datată, dar nu pentru asta o iubim. Casablanca e datată, însă rezistă, ca „Marseilleza“ aceea, tot mai vorbită de rău din cauza versurilor ei hohotitoare, inepuizabilă însă în eficacitatea ei emoţională. Play it, Sam!

* Vezi articolul lui V. Tismăneanu: „Totalitarism şi antisemitism“, în 22, nr. 2/2011.