Pentru profesorul de la Arte Vizuale Nelu Mocopan, simplitatea fusese, dintotdeauna, secretul succesului în viață. De aceea, ajuns, în sfîrșit, decanul Facultății, nu renunță, nici în cele mai mici amănunte ale noii posturi, la principiul său existențial director. Își comandă o carte de vizită adaptată funcției, dar pe ea hotărî să treacă doar trei cuvinte fundamental-identificatoare: Nelu Mocopan, Decan. Restul informațiilor, decise el după un scurt raționament, constituia o chestiune de asumare a celor care urmau să primească prețiosul document. Ca personaj public, își făcuse datoria de a comunica esențialul, așa cum procedase, de altfel, în întreaga lui carieră. Totuși, vai, acasă, lăudîndu-se, în fața soției, cu „esențializatul“ cartonaș, avu parte de o imensă surpriză! Consoarta, avocată de meserie, persoană deprinsă deci cu discursurile elaborate, s-a enervat cumplit: „Ai făcut-o de oaie, musiu! Cum Dumnezeu ai achitat deja 5.000 de bucăți din nebunia asta? Sună ca naiba și, în plus, nu oferă nici un reper util legat de tine. Pare o glumă proastă. Cum să dai monstruozitatea aceasta oamenilor importanți cu care vei interacționa de acum? Te vor crede oligofren. Auzi, Nelu Mocopan, Decan! De ce nu Decan Nelu Mocopan? Era mai firesc. Măcar, dacă te chema Mocofan, te-ai fi încadrat și tipologic, nu numai prin rimă, în idioțenia ce ți-a ieșit din cerebel.“

Nelu s-a întristat teribil, însă nu a renunțat la cartonaș. Ar fi însemnat o capitulare înaintea prejudecăților unei lumi tot mai stranii și, totodată, o abandonare a regulii care îi adusese triumful – simplitatea. Oferi așadar cartea de vizită în dreapta și în stînga. Ce să vezi? Pragmatica avocată avusese, se părea, dreptate. Curînd au început ironiile și răutățile. Mai întîi în Universitate, apoi și în presă. Colegii îl luau în balon, cînd îl întîlneau, zicîndu-i numele, împreună cu funcția, cu o apăsare batjocoritoare pe nefericita rimă. Chiar și în Consiliul de Administrație a primit lovituri. Toți decanii aveau în față, pe masa la care se ținea importanta ședință, numele și funcția trecute normal, adică, de exemplu, Norișor Pandalie, Decanul Facultății de Matematică ori Crestuț Torpilaru, Decanul Facultății de Studii Economice. În dreptul lui scria, pur și simplu, Nelu Mocopan, Decan. Nici rectorul nu-l „ierta“ cîtuși de puțin. Ori de cîte ori îi dădea cuvîntul, recita, invariabil, cele trei cuvinte devenite cumva istorice: „Vă rog, domnule profesor Nelu Mocopan, Decan!“ Se producea, bineînțeles, rumoare în sală. O rumoare însoțită de surîsuri pe sub mustață, surîsuri repetitive și în instituție: oriunde se ducea, avea parte de ele. Și fără a fi rostită, „citea“ formula, ghiduș disimulată, pe buzele tuturor: Nelu Mocopan, Decan. Ha, ha, ha, ha.

Jurnaliștii i-au făcut viața și mai acră. Citîndu-l, într-un cotidian major, cu o declarație banală despre numărul de locuri scoase, la admitere, la Arte Vizuale, ei titraseră, pe pagină, cu litere de o șchioapă: „Declarația lui Nelu Mocopan, Decan“. Mamă-mamă, ce a fost ulterior, în ediția electronică a ziarului, pe forum! Cele mai crunte înjurături cu putință, axate tot pe trista carte de vizită academică: Nelu Mocofan, De Fazan, Nelu Mocopan, Decăcan, Nelu Mocopan, Defecan etc. În mod clar, ideea business card-ului fusese compromisă. „Nu însă și principiul simplității!“ gîndea, cu îndîrjire, Nelu. Într-adevăr, lumea nu știa că avea de-a face cu un om încăpățînat. Atît de încăpățînat, încît hotărî să-și schimbe mai degrabă numele decît formula esențializată de pe cartea de vizită. A apelat la Tribunal pentru dobîndirea unei identități parțial modificate: Nelu Mocopănescu. Devastatoarea rimă de pe cartonaș urma să fie, iată, eliminată! Va pune acolo Nelu Mocopănescu, Decan. Genial! Cînd a auzit, nevastă-sa a înnebunit. I-a spus „Mocofanu’ dreacu’!“ și i-a trîntit ușa dormitorului în nas. El a mers totuși, obstinat, înainte și, după teribile tribulații birocratice, a obținut, oficial, numele menționat. Și-a comandat -imediat 10.000 de cărți de vizită noi și s-a dus la Serviciul Tehnic al Universității, unde a început să zbiere, direct, la tîmplari și lăcătuși.

O precizare necesară aici. Decisese că va fi zbir în viitor, pentru a nu i mai lăsa pe toți neghiobii să-l calce pe coadă: „Băi, tîmpiților, voi n-ați auzit că mă cheamă altfel? Pînă mîine, la prima oră, vreau plăcuța de pe ușa biroului meu înlocuită. Să văd noua identitate exprimată simplu, că simplitatea-i mama victoriei! Dacă nu va fi simplă, voi propune conducerii destituirea voastră, nătărăilor!“ Muncitorii îl întrebară, tremurînd, pe șeful de echipă ce să scrie pe plăcuță, întrucît nu înțeleseseră nimic. Acesta urlă, la rîndul lui, ca o fiară dezlănțuită: „Ceva simplu, dobitocilor! L ați auzit pe domn’ profesor. Cît mai simplu!“ A doua zi, domnul Mocopănescu veni, relaxat și plin de sine, la birou. Cînd să descuie ușa, zări năucit plăcuța montată, febril, încă din timpul nopții: Decă-Nelu

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.