La începutul verii, la Lisabona am nimerit ploaie și frig. O vreme despre care portughezii spuneau că e total neobișnuită și deprimantă pentru ei. De altfel, știm cum vremea rece și mai ales ploioasă a predominat și în prima parte a verii de la noi. Dar cum legea compensației e universal valabilă și suma lucrurilor trebuie să fie mereu egală, pe la mijlocul verii, la Copenhaga, am nimerit ceva ce ei numeau caniculă. Constatau că de două luni nu mai plouase. La fel de neobișnuit ca ploaia de la Lisabona. Pe cer nu era nici un nor, iar soarele nordic, așa pieziș cum stă acolo deasupra orizontului, ardea, nu glumă. Sigur, canicula nu era chiar ceea ce se înțelege prin asta pe la noi, dar temperatura depășea la prînz 30 de grade Celsius, ajungînd și pînă la 34. În ultimii ani, danezii sînt mereu în topul celor mai fericite popoare. Ei bine, căldura din vara asta i-a făcut și mai fericiți. Toate pontoanele de pe canalele din Copenhaga erau asaltate de mulțimea celor care voiau să se bronzeze și să se scalde. Alături erau terasele gălăgioase unde se bea bere sau șampanie.

Și am descoperit și varianta daneză a casetofonului purtat pe umăr în excursie de la noi (vă mai amintiți). Prima oară era un tip pe bicicletă, cu o boxă în coșul din față, din care răzbătea muzica lui favorită. A doua oară a fost un fel de plută de picnic, făcută din europaleți fixați pe niște butoaie albastre de plastic. Pe plută erau cîțiva tineri, așezați pe un fel de scaune din europaleți în fața unei mese tot din europaleți pe care era montat un aparat de răspîndit muzică. Oamenii veniseră de cine știe unde cu pluta lor cu motor. Acostaseră în centrul capitalei pentru a bea o bere la mal, pe muzica proprie. Fericire, frate. Și căldură.

E vorba de un oraș în care în fața blocurilor sînt acostate bărci și iahturi pe canale, la fel cum în fața blocurilor noastre sînt parcate mașini. Canalele comunică toate în cele din urmă cu marea, iar podurile se ridică des. Circulația mașinilor, a pietonilor și a bicicliștilor se oprește doar și pentru o singură bărcuță cu un catarg mai înalt care vrea să vină la ponton sau să iasă în larg. Probabil că totuși nu e ieftin să faci asta. N-am întrebat cît te costă ridicarea unui pod.

Pe impresionantul acoperiș al noii și neofuturistei opere sînt indivizi curajoși care sar direct în apă, în canalul principal. Sub acoperiș, în fața clădirii, pe marginea apei, e un spațiu în care se formează un ecou special. Erau doi saxofoniști acolo, la apusul soarelui. Acorduri blînde, de seară de vacanță. Dacă fadoul era muzica asortată perfect Lisabonei, jazz-ul la saxofon pare ideal pentru fericirea Copenhagăi.

Locuitorii se miră să vadă gazonul pălit de soare și vor acum autobuze cu aer condiționat, la care nici nu se gîndiseră vreodată. Probabil că nu s-au gîndit niciodată serios nici la mirosurile pe care venirea căldurii le scoate din diverse locuri. Din tomberoane sau din mașinile de gunoi, de exemplu. Abia așa ajungi să înțelegi că treaba asta ține mai puțin de civilizație, de felul oamenilor, adică, și mai mult de climă. Altfel, e ușor să decretezi că spaniolii sau italienii sînt mai puțin atenți la lucrurile astea decît suedezii sau danezii (pe românește, că ar fi mai împuțiți, adică). Eu am avut dovada că de vină sînt doar gradele Celsius. În micul, cochetul și ultracivilizatul orășel suedez Helsingborg, proasta inspirație de a folosi liftul de la gară ne-a ieșit pe nas. Vreau să spun că înăuntru era un miros de nesuportat. Trecînd la arome din cealaltă extremă, la o cîrciumă veselă din portul aceluiași oraș nu ne-au lăsat să comandăm mîncare fără băutură (invers față de cum se întîmpla pe la noi), iar mîncarea era aceeași pentru toată lumea: friptură de pui cu cartofi. Meniul varia doar în funcție de zilele săptămînii și nu în funcție de cererile clienților. Dar gustul a fost excelent.

Tot cam pe atunci am ajuns să cred că vrăjitoarea care voia să-l mănînce pe Hansel nu era o femeie uscată și cocîrjată, așa cum ne este prezentată de obicei și așa cum sînt babele rele de pe la noi, ci mai degrabă o căpcăuniță uriașă și blondă, de doi metri pe doi, cu fața ridată și capul cît un dovleac, așa cum sînt babele de pe la ei.

De la Helsingborg din Suedia la Helsingor în Danemarca se face doar un sfert de oră cu feribotul, care circulă mereu, și ziua, și noaptea. E prea vechi Shakespeare pentru drepturi de autor, iar ferry-ul cu care am traversat se numea, cum altfel, Hamlet. Asta în vreme ce perechea sa, la fel de mare, ratase rima și se chema, prostește, Aurora.

În fine, ceva greu de înțeles e cum se poate ca Malmö să fie un oraș aproape pustiu, fără mașini, fără pietoni, chiar fără bicicliști (și parcă fără sonor), în timp ce dincolo de podul peste strîmtoarea Oresund, la doar 40 de kilometri, Copenhaga să freamăte de viață și de muzici. Adică să vrei să trăiești în Malmö (orașul lui Zlatan Ibrahimovici, chiar dacă-i plin de basmale musulmane), dar să ți faci cumpărăturile în Copenhaga, că-i mai interesant. În orice caz, bufetul suedez de la hotelul din Malmö a fost cu adevărat un bufet suedez. Aveau și iaurt cu fragi sălbatici.

Foto: wikimedia commons