Condamnarea lui Malraux la trei ani de închisoare pentru vandalizarea templului khmer Banteay Srei cu scopul comercializării de antichități e probabil cel mai jenant moment din toată istoria relației scriitorilor cu arheologia. În Calea regală, cel mai puțin politic și mai fin-de-siècle roman al lui, Malraux se inspiră din propria lui expediție arheologică din 1923 în Cambodgia (Indochina franceză). Două vorbe despre această expediție a viitorului celebru scriitor (erou de război, ministru francez al Culturii etc.)

E sigur că foarte tînărul Malraux, deja implicat pe piața de artă, a plecat în Indochina cu intenția de a procura antichități spre vînzare. Cerea să i se aprobe să facă studii de arheologie khmeră în Indochina, în colaborare cu EFEO în cadrul unei „misiuni libere“ (frumoasă portiță), și oferea École Française d’Extrême-Orient (EFEO) în schimb (în schimbul a ce?) o mare sumă de bani (echivalentul pe piață totuși al unei singure statuete de apsara, zeiță dansînd). Ministerul, printr-o comisie de şapte membri, în majoritate guvernatori de teritorii coloniale, i-a aprobat urgent cererea. În 1923, cam toți francezii din Cambodgia, Laos și Vietnam căutau comori. Oare guvernatorii habar n-aveau de asta? Malraux se angajează, ce-i drept, să nu aibă nici o pretenție de proprietate asupra obiectelor descoperite. Împreună cu soția, Clara, ajunge la Saigon în noiembrie 1923; în Phnom Penh, schimbă mesaje – despre prețuri – cu galerii, muzee, colecționari. În vremea asta, șeful mare al Indochinei îl alertează pe șefulețul din Cambodgia că numitul Malraux e cam dubios și să fie cu ochii pe el ca pe butelie; cu puțin timp în urmă, șeful EFEO îl înștiințase clar că toate artefactele antice trebuie să rămînă in situ (deși cam toți oficialii din administrație se întorceau în Franța încărcați de antichități).

Ținta lui Malraux este un templu hinduist de secol X, dedicat lui Shiva, descoperit de francezi cu nici zece ani în urmă. Calitatea decorației de gresie roșie e senzațională, poate și pentru că proporțiile clădirilor sînt miniaturale în comparațe cu arta din Angkor (la 25 km distanță). În Siem Reap, orășelul de lîngă templele din Angkor, Malraux își trimite un amic să cumpere dălți, frînghii, tîrnăcoape și lopeți, tocmește niște căruțe și angajează un vietnamez certat cu poliția. Împreună cu amicul, face tabără două zile lîngă Banteay Srei și decupează, cu mari și stîngace eforturi, șapte basoreliefuri cam de o jumătate de metru, cu asceți, măști demonice, și cel puțin două statuete de apsara (despre care în roman eroul comentează că fac cel puțin 500.000 de franci). Prada, mai mult sau mai puțin ciobită, e transportată la bungaloul din Siem Reap, pusă în cufere și apoi pe o barcă cu aburi (22 decembrie). Poliția, în loc să fie mai relaxată în apropierea Crăciunului, îi ridică pe toți, iar sculpturile sînt confiscate și duse la muzeul din Phnom Penh. Procesul face destulă vîlvă – se pare că guvernatorul general, de la Hanoi, vrea să facă din Malraux un exemplu – iar interesul soților Malraux pentru antichități devine atît de cunoscut încît propriii lor ghizi îi oferă Clarei spre vînzare statuete khmere. Clara nu e inculpată, fiindcă, după cum citesc în biograful Olivier Todd, conform legii franceze, ea doar „se supusese soțul ei“.

Procesul propriu-zis începe în iulie și, deși Malraux pretinde că a găsit basoreliefurile gata tăiate și, luîndu-le de acolo, n-a făcut decît să le salveze, e condamnat la trei ani de închisoare (fără suspendare). Din documente apare clar că, pentru autoritățile coloniale franceze, o mare bilă neagră pentru Malraux era colaborarea lui cu un dealer de antichități de „naționalitate germană“. Clara, căreia i s-a permis să se întoarcă la Paris, face valuri și obține sprijin de la Gide, Maurois și alții; Breton pare a crede chiar că aduce un argument suprem în Nouvelles Littéraires (6 septembrie 1924) cînd zice despre basoreliefurile desprinse de cei doi amici: „Cui îi pasă, în patria lor, de conservarea acestor opere de artă?“ Rezultatul apelului din Saigon – un an cu suspendare. Toate obiectele furate rămîn în Cambodgia, dar, la întoarcerea la Paris, Malraux tot poate da unuia și altuia artă khmeră adusă de el (împreună cu ceva cînepă indiană din Saigon.)

Poate că un rezultat indirect al întregului scandal – foarte mediatizat – este că templul Banteay Srei este atent investigat în anii următori și complet reconstruit cu piesele originale în 1931-1936. Templul pe care îl vandalizase cîndva Malraux în junglă nu fusese atunci deloc așa fotogenic ca acum (foto), ci în mare parte la pămînt. S-a spus că poate fără Malraux ar fi dispărut și el, precum zeci de mii de piese de artă khmeră înaintea lui și, probabil, mult mai multe după el. În orice caz, dansatoarele smulse de el s au întors la templu, se pot vizita, iar augustele lor ciobituri se pot fotografia.

Pe scurt: așa nu, Malraux! Scriitorul a regretat, cred, expediția din 1923. În romanul apărut în 1930, sculpturile sînt abandonate înainte de a mai putea fi expediate, iar prietenul lui moare („on ne fait jamais rien de la vie“). Mai important, în 1964, Mal-raux e cel care creează Bureau des Fouilles et Antiquités pe lîngă Ministerul Culturii, pe care îl sprijină constant pentru a obține mai multe fonduri pentru săpături de salvare. Așa da! 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons