București, mon amurg

Publicat în Dilema Veche nr. 399 din 6 - 12 octombrie 2011
București, mon amurg jpeg

Miercuri seara pe la ora zece, mai exact la 24 de ore de la aterizarea pe Aeroportul Băneasa, urlam la fratele meu într-o parcare a unui Metro din suburbii… O zi în Bucureşti a fost îndeajuns să-mi spulbere tot zenul adunat cu sîrguinţă în două luni şi jumătate petrecute într-un sătuc oarecare, liniştit şi însorit, de pe minunatul nostru continent. De ce? Întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată cînd ajung, în ultima vreme, la Bucureşti. N-am să mă apuc să fac un elogiu al străinătăţii, aş fi şi ridicolă, am stat destul şi prin Bucureşti, şi prin tot felul de alte locuri, ca să nu-mi dea prin cap aşa ceva. Dar sminteala asta care vine instantaneu la pachet cu Bucureştiul (cel puţin pentru mine în ultimii ani) m-a pus de data asta şi mai tare pe gînduri. Mă umplu de draci invariabil şi spontan în prima zi, pe urmă mă mai liniştesc, îmi mai trece. Şi tot invariabil, după orice sejur la Bucureşti, mă întorc acasă, oriunde s-ar mai găsi acest „acasă“, epuizată. 

Pentru că aş putea fi atacată la ardelenismul proverbial şi tradiţional, am să fac mai întîi nişte clarificări. Mutatul din Transilvania (de fapt, cred că din provincie în general) la Bucureşti poate fi un şoc din multe puncte de vedere. Pentru mine lovitura cea mai mare a fost iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă. Eram cam ca în versurile lui Morrissey: „Sixteen, clumsy and shy…“. Eram înceată; la vorbă, la faptă, la împrietenit, la urcat în autobuz, la ghicit nesemnalizata reţea de metrou din Bucureşti. Dar încetişor mi-am învăţat lecţia şi, în următorii ani, lucrurile s-au mai aşezat. Sau, mai bine zis, accelerat. Astfel că, într-o vacanţă de Paşte la Cluj, cu prietena mea Simona, cînd a ajuns autobuzul în staţie, într-o secundă eram cu biletele taxate şi instalate pe scaune… Io taxez, tu ocupi loc, ţuşti! Ceilalţi călători nici măcar nu începuseră să urce scările autobuzului şi se uitau la noi sideraţi. Deci nu, nu de-asta mă isterizez cînd ajung în Bucureşti şi nu în acest sens timpul devine o problemă. Ci, mai degrabă, în sensul unei iritaţii continue şi negocieri la fel de neîntrerupte a fiecărei jumătăţi de oră. Am lucrat vreo trei ani într-un institut de cercetare suedez şi am fost absolut uimită de punctualitatea obsedantă a acelor oameni pentru care sfertul academic este un fel de nesimţire incredibilă inventată de francezi. Am asistat şi la un joc de putere în care ministrul Culturii ţării gazdă a întîrziat vreo trei ore ca să fie sigur că ajunge ultimul, în caz contrar riscînd să fie ridiculizat. 

Acum foarte mulţi ani, cînd am început să cunosc mai bine o familie de „vestici“, mă miram de obiceiul lor ciudat de a-şi planifica deplasările, viaţa în general, cu mult timp înainte. Pe vremea aceea mi se părea lipsa supremă de spontaneitate – cum să-ţi rezervi bilete de avion cu şase luni înainte!? La extrema cealaltă, cînd am ajuns în gara din Dakar să iau trenul în direcţia Mali, am căutat vreo oră tabla cu plecări-sosiri, desăvîrşit absentă. Cînd l-am întrebat pe un domn în uniformă unde m-aş putea informa, acesta s-a uitat la mine lung şi mi-a răspuns: „Ce orar? Trenul pleacă cînd e suficient de plin“. 

Nici una dintre aceste experienţe nu m-a scos însă din minţi, ca şi cum lucrurile aşa trebuiau să se întîmple, ceea ce le făcea acceptabile. Ce mă frustrează la Bucureşti sînt micile şi spontanele „hoţii“ de timp, practicate alandala, dar legitim de toată lumea şi, deşi intrate într-un circuit al acceptabilului, rămase pentru oricine din afara lui doar nişte forme mascate de abuz. Un abuz sistematic, sindrom pe care, cu ani în urmă, împreună cu colegul meu Bogdan Iancu, l-am botezat „rechinizare“: omul de Bucureşti e ca un rechin, vine valvîrtej cam cînd are el chef, îşi muşcă bucata şi fuge; pînă te-ai dezmeticit, ai rămas în drum şi nici nu ştii ce ţi s-a întîmplat. Şi nu e vorba nici de ritmul accelerat specific unui mare oraş; pot să spun foarte sigur că nu m-am isterizat în aşa hal în nici o altă capitală. 

Şi iată cum în acea miercuri seara mă găseam într-o parcare, lihnită de foame, extenuată şi scoasă din minţi. Cînd mă trezisem de dimineaţă avusesem puţine planuri şi destul de clare. Inutil să explic socoteala din tîrg care s-a schimbat pe parcurs; mi-am atins toate „obiectivele“, dar într-un fel foarte smucit şi deplasînd totul cu cîte o jumătate de oră pe ici, o oră pe colo, combinînd şi trăind totul la un nivel adrenalinic de criză de timp. Ştiu că zeloşii iuţelii bucureştene ar sări cu gura pe mine: „Păi, aşa te descurci, te învîrţi şi pînă la urmă le rezolvi pe toate“. Ei bine, strecuratul ăsta este incredibil de stresant pentru cine nu mai are (prostul, zic eu acum) obicei să-l practice. Sau, vorba unui celebru anonim: „Lack of planning on your part does not constitute an emergency on my part“. 

Cu aceste mirări în minte am fugit la ce zic unii şi alţii despre timp. „Pasul vieţii de-a lungul culturilor“, cum îl numeşte Jones, reprezintă elemente culturale, subculturale şi individuale importante în orientările şi perceperile temporale, în experimentarea timpului, în tempo-ul sau ritmul vieţii, în alocarea şi utilizarea timpului pentru activităţi potenţiale multiple. Hall sau Levine pomenesc şi ei diferenţele de perspectivă temporală ca factori esenţiali ai diferenţelor individuale şi culturale. Morello ne explică o temporalitate comparativă a copilăriei: „Cînd eram copii, surorile mele şi cu mine urmam două reţete de timp: a mamei şi a tatălui. Mama (care acum are 104 ani şi este într-o formă mentală perfectă), născută într-o familie de nemţi, se aştepta de la noi să fim punctuale, precise şi exacte. Obligaţiile erau mereu înaintea plăcerii, răsplata trebuia cîştigată, mesele şi ora de culcare erau fixe şi trebuiau respectate. Tata, un sicilian foarte creativ, era mult mai flexibil, aproximativ şi adaptabil. Cu el nu era nevoie de rigurozitate a timpului. Scuzele erau uşor acceptate. Uneori uita chiar el ce ne spusese să facem.“ 

Hall spune că fiecare cultură îşi are propriile cadre temporale, care sînt unice. Popoarele din Europa de Nord au tendinţa de a face lucrurile pe rînd. Culturile mediteraneene se bazează pe implicarea oamenilor şi completarea tranzacţiilor, mai degrabă decît pe respectarea şi aderenţa la orarele prestabilite. În „Vest“, timpul este considerat o forţă exterioară care ne ajută să ne organizăm vieţile. În „Est“, timpul izvorăşte din sine şi nu este impus. 

O primă posibilă explicaţie. Gell, în Antropologia timpului, spune despre acesta din urmă că este printre singurele elemente asupra cărora oamenii nu au nici un fel de control. El analizează în detaliu teorii ale diferiţilor autori care s-au confruntat cu subiectul – Durkheim, Lévi-Strauss, Geertz sau Bourdieu. După ce analizează critic toate aceste teorii şi prezintă şi modelul său socio-cognitiv, Gell ajunge, undeva pe la pagina 315, la o concluzie opusă cam tuturor celorlalţi şi destul de demoralizatoare pentru mine, şi anume că „nu există un tărîm de basm unde oamenii experimentează timpul într-un fel remarcabil diferit de felul în care îl experimentam noi înşine“. Aş putea de fapt să-i dau dreptate, mai puţin însă cînd vine vorba de „formula temporală bucureşteană“, pe care o experimentez radical diferit. 

Răspunsul liniştitor a venit tot de la un antropolog, Vintilă Mihăilescu: „Păi, nu ştii că ne aflăm la Porţile Orientului, adică în uşă, acolo unde e un permanent du-te, vino?“. Da, exact asta e senzaţia pe care o am la Bucureşti, senzaţia aceea iritantă a omului care stă în uşă. Ieşiţi din uşă, oameni buni, sau vă e prea frică de cutremur?  

Raluca Nagy este antropolog, doctor în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.

Foto: Ionuţ Marinca

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Scene horror în centrul Londrei. Mai mulți cai plini de sânge și-au aruncat călăreții și au lovit mașini și oameni VIDEO
Cinci cai ai Household Cavalry au rămas liberi în centrul Londrei după ce și-au aruncat călăreții militari în timpul exercițiului de miercuri dimineață, potrivit Daily Mail Online.
image
8 obiceiuri care te fac să îmbătrânești mai repede. Ai putea trăi cu 20 de ani mai mult
Experții în longevitate avertizează asupra comportamentelor care provoacă „daune celulare”. Chiar dacă nu putem încetini timpul, îi putem încetini efectele asupra noastră, potrivit experților. Cheia este să facem alegeri mai sănătoase și să ne dezicem de câteva obiceiuri.
image
Amănuntul care l-a scăpat de nouă ani de puşcărie pe un şofer fără permis, care a ucis trei femei
Un şofer iresponsabil, care a comis un grav accident rutier în apropiere de oraşul Târgu Neamţ, a fost aspru condamnat în primă instanţă, dar magistraţii de la instanţa superioară au decis altceva.

HIstoria.ro

image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.