La începuturile modernității noastre, acum vreo două secole, se vorbea despre „tombatere“ și „filfizoni“. Ambele denominații erau ironice, destinate celorlalți. „Tombateră“ venea din greacă, desemnînd o căciulă mare, rotundă, așa cum purtau boierii pe vremuri. „Filfizon“ pare să fi provenit din franceză, și i se atribuie o etimologie spectaculoasă. Sursa ar fi versurile unui cîntec revoluționar, „Vive le son du canon“. Prin transfer metonimic, -„vive le son“ a fost trecut în seama celor care cîntau cîntece ininteligibile. Între cele două tabere se purta nu numai războiul spațiilor culturale de influență – greaca versus franceza –, ci și războiul timpului: între „vechi“ și „nou“, între „trecut“ și „viitor“. Cum era de așteptat, în cele din urmă noul a cîștigat, asumîndu-și viitorul.

Asemenea linii de fractură – între generații, între mentalități sau aspirații diferite – apar în orice epocă, tot așa cum apar și cuvinte care să le dea relief verbal. Pentru vremurile actuale de la noi, de pildă, relevantă este opoziția dintre „șmecheri“ și „fraieri“, căreia Dilema i-a dedicat la un moment dat un număr tematic.

Poate nu la fel de tranșantă și de pregnantă este și fractura dintre blegomani și tupeiști. Însă aceasta din urmă are o încărcătură educațională mult mai puternică decît precedenta.

„Fii cuminte“, „fii respectuos“, „nu vorbi neîntrebat“, „stai în banca ta“, „ascultă de cei mari“, „dă bună ziua“, „spune «mulțumesc»“, „nu te vîrî unde nu-ți fierbe oala“, „sărută mîna preotului“, „du-i flori învățătoarei“, „nu te face de rîs“, „nu te băga în seamă“ și multe, multe altele asemenea, mai vechi sau mai noi, aude copilul de la părinți încă din primii ani de viață în multe familii din România. Grădinița și școala, încă nedesprinse de înclinațiile lor autoritare, întăresc această paradigmă. E un model de viață plicticos și în bună măsură nedemn, în permanență primejduit să alunece într-o lecție generală de conformism și obediență. Mai rămîne să-i adăugăm, de pildă, din înțelepciunea populară, ziceri precum „capul plecat sabia nu-l taie“ sau, mai pragmatic, „zi ca el și fă ca tine“, și avem inventarul cvasi-complet.

Să nu subestimăm însă nici forța, nici rațiunea de a fi ale acestui model educațional. În fond, el implică un model de existență, în spiritul căruia ar trebui format copilul pe drumul lui spre maturizare. Cheia de boltă a acestui model existențial e ideea că ar trebui să ne trăim viața într-un mod cuviincios. În principiu, granița și reperul fundamental al acestui ideal de viață nu este frica – de pedeapsă, de ostracizare etc. –, ci rușinea. Este granița care desparte obediența de demnitate, frontieră care, din nefericire, se trece atît de ușor!

Generațiile mai noi de părinți, în special din medii urbane și cultivate, tind tot mai mult să adopte o altă paradigmă educațională, occidentalizantă, a cărei cheie de boltă e împlinirea personală. „Vreau pentru copilul meu să trăiască fericit!“ – auzi spunîndu-se cu apăsată convingere, chiar cu mîndrie. „Fii tu însuți“, „dacă vrei, poți“, „arată de ce ești în stare“, „fii primul în toate“, „învață să iei decizii“, „nu-ți fie frică de greșeală“, „folosește-ți oportunitățile“, „urmează ți visurile“, „nu te uita la ce zic alții“, „apără-ți drepturile și dreptatea“ și încă multe alte sloganuri pînă nu demult cvasi-absente din repertoriul parental vin să facă o serioasă concurență modelului tradițional.

Evident, noua paradigmă sună mult mai apetisant – în orice caz, mult mai actual. Ca și precedenta, însă, face echilibristică pe o linie de demarcație problematică: de o parte, terenul volatil al fericirii, de cealaltă parte, țara magică a succesului. Ca și precedenta, care ignoră adesea distincția dintre cuviință și obediență, varianta aspirației către împlinirea personală își arată vulnerabilitatea într-o ecuație precară atunci cînd pune semnul egalității între fericire și succes. Multe dintre școlile particulare care adoptă un model educațional orientat către dezvoltare personală se confruntă cu această dilemă, mai ales sub presiunea părinților, care vor musai pentru copiii lor performanță și succes încă din primii ani de școlaritate.

Într-o societate precar articulată cum e cea românească, de pe la 1800 încoace, competiția se transformă nu o dată în coliziune. „Tombaterele“ de odinioară au devenit „blegomanii“ zilelor noastre, iar „filfizonilor“ le-au luat locul „tupeiștii“. Educatorii, părinții și chiar copiii înșiși împart cu generozitate, precum odinioară, etichetările ironice, fiecare potrivit propriei opțiuni.

Tot ca odinioară, noii filfizoni vor fi cei care cîștigă partida. Și, tot ca mai înainte, vor fi unii care se vor umple de regrete.

Există și o a treia cale, care să ne scoată din derizoriu? Desigur. Întotdeauna există. Nu ne rămîne decît să o căutăm. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.