Profesorul de roman japonez post-belic, Nebulai Flambeanu, aș-tep-tase acest doctorat despre Ten-din-țele epice dominante în proza niponă după episodul Hiroshima ca pe izbăvirea dintr-un îndelungat și opresiv prizonierat. Pentru cine cunoștea contextul, faptul era mai curînd surprinzător. Flambeanu îndruma doctorate de peste două decenii, activitatea respectivă devenind pentru el, în prezent, o rutină plictisitoare, iar teza în cauză nu putea fi considerată, nici pe departe, un eveniment, situîndu-se, valoric, sub media lucrărilor coordonate de universitarul veteran pe parcursul imensului interval. Motivul nerăbdării îl constituia un detaliu marginal, poate chiar complet neînsemnat în sistemul de repere al unora: masa festivă de după. Pentru întîia dată în ultimii doi ani, Nebulai scăpa de sub supravegherea draconică a soției și avea, ca atare, ocazia să se destrăbăleze gastronomic cu ceea ce îi fusese mai drag decît orice altceva în viață, anume biftecul tartar. Sînteți, desigur, derutați. Vă întrebați cum reușea cineva să iubească, într-un mod aproape patologic, o mîncare atît de respingătoare precum menționatul biftec, alcătuită din mușchi crud de vită (sau de cal, în varianta originală) tocat, amestecat cu mirodenii, ou (la rîndu-i, crud), ceapă și muștar? Apoi vă dă ghes, cu certitudine, nedumerirea de ce o nevastă ar fi așa de strictă în privința consumului exoticului aliment. La prima întrebare nu este calificat nimeni să răspundă. De gustibus non est disputandum. La cea de-a doua, din păcate (pentru bietul Nebulai Flambeanu), există explicații incontestabile, pe marginea cărora profesorul n-ar fi îndrăznit să comenteze în fața consoartei, destinul împotrivindu-i-se feroce.

După o viață de delicii neîntrerupte „tartarești“ (corect ar trebui spus „tătărești“, originea celebrului beefsteak legîndu-se de vechea civilizație a mongolilor lui Genghis Han, care-și purtau proviziile de proteină animală, neprelucrată termic, direct sub șaua calului!), domnul Flambeanu se îmbolnăvi teribil la un moment dat. Slăbise înfiorător și se îngălbenise morbid. După analize amănunțite, doctorii stabiliră un diagnostic tulburător: tenie la ficat. Cauza probabilă, fixată prin anamneză amănunțită: îngurgitarea sistematică de carne crudă. Evacuarea cumplitului parazit – ce se dovedi a fi unul cu dimensiuni urieșești (cincisprezece metri bătuți pe muchie!) – a fost un proces foarte anevoios și foarte dureros. Doi medici și trei asistente au tras sălbatic de interminabilul vierme aciuat în complicatele mecanisme digestive ale specialistului în cultură niponă. Păreau cu toții niște pompieri în stare de alertă maximă, alergînd pe culoarele spitalului cu furtunul „de apă“ conectat la un hidrant mobil. Hidrantul în chestiune îl reprezenta rectul traumatizat al lui Nebulai. Și asta nu fu tot. Suplimentar, profesorul Flambeanu se alese și cu o gută splendidă, generatoare de dureri de o sublimă frumusețe. Motivul bolii? Amintita carne roșie neprelucrată, consumată în exces, care-i crescuse acidul uric la cote istorice, demne de inclus în tratatele medicale despre disfuncționalitățile singulare. Aidoma unui personaj de-al lui Hašek, ofițer superior din Primul Război Mondial, lovit de aceeași maladie, care, atunci cînd trecea printr-o criză de gută, arunca după subalterni cu ce-i cădea în mînă, Flambeanu, cuprins brusc de dureri la încheieturi, înnebunea pur și simplu, îngrozindu-i, prin gestică, pe cei din jur.

Se înțelege astfel că nevasta universitarului ajunsese, de vreo douăzeci și patru de luni încheiate, un cerber neînduplecat al alimentației sănătoase, preponderent vegetale. Nebulai se simțea ca un ierbivor depersonalizat. Viața își pierduse subit nu doar culoarea, ci și semnificația. Fără biftec tartar, el practic nu mai trăia, ci viețuia. De aceea, așteptase încheierea și susținerea tezei despre epicul japonez post-Hiroshima cu profundă înfrigurare. Acum era ultima lui șansă să se dedea „tartarului“ fără a fi repudiat. Orele de dezbatere și referate academice trecură dificil. Flambeanu auzea prin vis ce se spunea în jur (se întreba dacă ar fi fost oportun să comande și castraveciori murați alături de tocătură). Propuse în final, absent, calificativul summa cum laude, semnă documentele, strigînd ulterior, precipitat, către comisie și doctorand: „Gata! Să-i dăm bice! Avem masă rezervată la Tata Puiu!“ În restaurant, convinse membrii board-ului și pe noul doctor în filologie să comande fiecare cîte un „biftec tartar“ pe lîngă felul dorit, cu mențiunea că „se va ocupa personal de ele“. Spre stupoarea generală, Nebulai înfulecă, într-adevăr, șase porții de steak tartare, cu ochii sticlindu-i canibalic în lumina lumînărilor. Imediat după aceea, însă, se schimonosi grozav, punîndu-și fulgerat palmele pe genunchi. O durere crîncenă, de gută paroxistică, îi săgetase articulațiile, paralizîndu-l. Se auzi un răget animalic în pub-ul Tata Puiu („Văleeeiii!“), urmat de un reproș gutural al profesorului față de fostul doctorand: „Ție ți-am dat summa cum laude, băi hahaleră?“ Înhăță un cuțit de pe masă, cu lama lucind amenințător. Tînărul doctor o șterse instantaneu afară, zbierînd și el din toți rărunchii: „Văleeeiii!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.