Lumea l-a supranumit „ultimul gigant al muzicii franceze“. Era un gigant chiar dacă fizic era foarte scund. Cel mai longeviv dintr-o generație de aur a cîntăreților francezi, devenise poate cel mai respectat și iubit dintre ei. Ce-l făcea totuși să fie atît de mare? Bineînțeles, vocea de tenor cu accentele sale grave, inconfundabile. A fost supranumit și „Sinatra al Franței“. E probabil cea mai bună comparație, dacă nu singura posibilă, artistic vorbind. Altfel, Aznavour n-a semănat cu Sinatra. S a ținut departe de lucrurile dubioase cu care „omologul“ său american se pare că s-a tot intersectat. Aznavour și-a cîștigat respectul și cînd, cu riscul vieții, a ajutat evrei în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost de mare ajutor și Armeniei (țara de origine a părinților săi) după cutremurul din 1988.

Nu mă pricep la muzică și n-am studiat în mod deosebit biografia lui Aznavour, dar i-am ascultat mereu cîntecele. Totdeauna aveam în mașină un CD cu el, pe care mi-l făcuse cadou în urmă cu peste douăzeci de ani un prieten întors din Belgia. Un CD de care nu m-am plictisit niciodată. Și cred că foarte rar se întîmplă să nu te plictisești de un cîntăreț. Că tot am făcut comparația cu Sinatra, pot să spun că de CD-urile acestuia m-am plictisit mai repede. Poate că aveau ceva mai monoton, o tristețe mai banală. Dar departe de mine intenția de a-l denigra în vreun fel pe Sinatra.

Niciodată n-am încetat să mă întreb: totuși, ce avea Aznavour atît de special, ce-l făcea să fie așa de aparte? Să fi fost, pe lîngă voce, și figura lui cu totul ieșită din comun, de neuitat? Precum bine știm, era mic și urît. Părea destul de timid sau, în orice caz, introvertit. În privirea sa se zăreau niște reflexii intelectuale, ceva ce de regulă nu e propice unei cariere de mare star pop. Pentru a cuceri publicul, de obicei cîntăreții sînt mai degrabă seducători, sexy, expansivi, nu reflexivi și interiorizați. Aznavour părea să aibă toate datele insuccesului. Și cu toate astea… La moartea sa am observat că jurnalele de știri franceze s-au ocupat aproape integral de acest subiect. Pînă și tsunami-ul din Indonezia a părut un fel de informație diversă.

Poate că longevitatea lui Aznavour să-l fi ajutat să devină așa un „gigant“? Ideea că un asemenea artist „din vremuri imemoriale“ încă trăia, cînd toți cei din generația lui dispăruseră? O fi ceva și în asta. Dar în legendă au intrat de multe ori și cîntăreți sau actori dispăruți prematur (Joe Dassin a murit la 42 de ani). Aznavour avea 94 de ani și a ținut concerte pînă cu mai puțin de două săptămîni înainte de a muri. Faptul că parcă venea dintr-o altă epocă, deși prin asta n-aș vrea să spun că muzica lui era depășită, îl făcea poate cu atît mai interesant? Să fie legat succesul lui actual și de un fel de nostalgie a multora după vremuri apuse, în care Aznavour era totuși deja celebru? Să fie aerul anilor ’50, ’60, ’70? Să fie seriozitatea cu care se făcea muzică în acele timpuri?

Dincolo de asemenea lucruri ce țin de conjunctură era vocea, erau cîntecele, erau versurile, erau delicatețea și văpaia interpretării, erau tristețea și disperarea, era figura lui care-ți punea un semn de întrebare. Am spus că Aznavour era urît. Dar urîțenia lui era extrem de interesantă și deloc respingătoare. Era atît de urît cît trebuie să fie un bărbat. Pe figura sa absolut extraordinară se distingeau însă o căldură umană, o seriozitate și o profunzime rare în lumea de astăzi. Era Artistul prin excelență. Și toate astea contribuiau la efectul de-a dreptul formi-formi-formidable.