Evoluţiile semantice ale cuvintelor sînt imprevizibile. Acum mai bine de douăzeci de ani (în 1994), comentam în cronica lingvistică folosirea imprecisă, în stilul publicistic al vremii, a substantivului avatar. Sensul primar al cuvîntului preluat de română din franceză, unde fusese introdus în secolul al XIX-lea din sanscrită, se referă la încarnările pămînteşti ale divinităţilor indiene (în formularea din ultimele ediţii ale DEX-ului, „nume dat în hinduism reincarnărilor zeilor“). Ediţiile mai vechi din DEX şi alte dicţionare care le-au imitat propuneau definiţia „reîncarnare succesivă a unei ființe“, probabil sub influenţa celui mai cunoscut context cultural care cuprindea cuvîntul, titlul nuvelei fantastice a lui Eminescu, păstrate în manuscris – Avatarii Faraonului Tlà. Titlul nu apare însă niciodată în cuprinsul textului eminescian, fiind atribuit de G. Călinescu, editorul manuscrisului.

Oricum, faţă de sensul iniţial mitologic şi exotic, cuvîntul a suferit o extindere consemnată în dicţionare: „transformare neprevăzută (şi chinuitoare) care intervine în evoluţia unei fiinţe sau a unui lucru“ (DEX 1996) sau „transformare (adesea în rău) în evoluția unei ființe“ (DEX 2009). În uzul publicistic extinderea semantică era şi mai mare: se ajunsese ca termenul să se confunde cu aventură, ba chiar să devină un substitut (mai elegant!) pentru necaz. Două citate din presa anilor ’90 merită reproduse: „avatarurile la care au fost supuşi cei doi le-au vămuit greu forţele şi speranţa“ (România liberă, 1993); „cel mai mare avatar creat de prezenţa gîndacilor în casele noastre este reprezentat de bolile pe care aceştia le pot transmite“ (Evenimentul zilei, 1994). De fapt, extinderea semantică exista de mult în franceză, de unde e foarte posibil să o fi preluat româna. Trésor de la langue française informatisé (TLFi) prezintă pe larg apariţia în uzul familiar a sensului lărgit şi condamnarea sa de către purişti, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Pînă la urmă, sensul „necaz, supărare, aventură neplăcută“ a fost totuşi acceptat de dicţionare.

După douăzeci de ani, sensul extins al cuvîntului din română pare să fi dispărut din uz. Ca în atîtea alte cazuri, motivul este, foarte probabil, influenţa limbii engleze şi a terminologiei metaforice a Internetului. Sensul către care alunecase avatar în franceză şi în română nu există în engleză. În schimb, termenul avatar a cunoscut în ultimii ani o mare răspîndire, în engleză şi în alte limbi, datorită programelor din Internet şi poveştilor cinematografice (Avatar, 2009). Vechea extindere semantică a pălit şi a bătut în retragere în faţa sensurilor moderne şi internaţionale ale termenului: reprezentare a persoanei în realitatea virtuală, mai ales în jocuri; imagine asociată unui pseudonim etc. Folosirea cuvîntului avatar este acum disociată generaţio­nal. Vechea utilizare apare încă, în texte ale autorilor mai în vîrstă, dar e total ignorată de generaţiile mai noi.

Mai vechile şi mai noile extinderi semantice au contribuit la răspîndirea cuvîntului, nu şi la fixarea formei sale, ale cărui variante de plural rămân surprinzător de oscilante. Dicţionarele noastre au adaptat în genere încadrarea substantivului ca neutru, iar ultima ediţie din DOOM a decis în favoarea pluralului în -uri: avataruri. Dicţionarele mai vechi admiteau totuşi şi pluralul în -e, care continuă să fie destul de folosit („Pe Internet avatarele sînt folosite mai ales pe forumuri“, giz ro). Există şi pluralul în -i (avatari, articulat avatarii), corespunzînd unei încadrări a substantivului ca masculin („Şarpele şi avatarii lui“, ziarullumina.ro); majoritatea atestărilor sînt literare, ca şi pentru forma de neutru plural avatarii (articulat avatariile: „avatariile cuvîntului“, Al. Paleologu), modelată probabil după neutrele livreşti în -iu (mai vechiul seminariu-seminarii).

Atîtor consideraţii complicate li se poate contrapune simplitatea perfectă a unei definiţii de nespecialist (cu ortografia aferentă): „Avatar anseamna ca la yahoo poza ta“ (tpu.ro).