Nuanțarea nu pică bine. Cade greu la stomac, mai greu decît un lighean cu maioneză sub care se odihnesc ciolane de porc afumate și cartofi prăjiți în untură. Mai întîi că, în vremuri ca astea, n-o prea întîlnești. Vine foarte greu și pleacă aproape imediat după ce-a sosit. Dar e suficient să fie prezentă pentru o scurtă bucată de timp, că lasă-n urmă numai ravagii. Fețe îngălbenite, descompuse, priviri împăienjenite, pumni încleștați, „pipote“ umflate, icnete de durere, văicăreli, dar mai ales resentiment. Mult resentiment. Pe urmă, nici nu prea ai cum să dai de nuanțări, fie ele și bio, pentru că mulți le consideră chestii modificate genetic, aduse pe la noi de la alții, deci marfă cu potențial de pericol mare. Nu prea merită să te-ncurci cu consumul de nuanțări în public. Nu numai că e considerată chestie de prost gust, dar te și descalifică, așa, ca ființă, în ochii unor compatrioți. Bine, există și locuri unde nuanțările cresc frumos, la soare, ca-ntr-o lume nelovită de streche, dar locurile alea sînt considerate, în cel mai bun caz, cuiburi de dubioși.

Dacă nu ești radical atașat de o parte a oricărei baricade, dacă pui în discuție niște lucruri, dar mai ales dacă ai o formă elementară de considerație pentru cineva care nu gravitează pe orbita părerilor tale, ești, în primul rînd, un trădător. Un vîndut, o slugă a celor care au un plan sinistru, o strategie de distrugere a acestei lumi diafane și tolerante. N o scoți la capăt nicicum. Oricum ai prezenta lucrurile, dacă în treaba asta încape un pic de nuanțare, e ca și cum ai îndesa cîrnați, sîngerete, caltaboși și tobă pe gîtul unuia căruia nu-i permite religia să mănînce porc. Deși tu îți vezi liniștit de argumentația ta și vrei să zici ceva care ar putea interesa destulă lume, începe ime-diat un cor de văicăreli din partea celor care au senzația că li se bagă ceva pe gît. Iar cel mai crunt lucru e că producătorii de văicăreli nici măcar nu se obosesc să vadă despre ce e vorba. Ai pronunțat cumva cuvintele interzise în limba română? Ai zis cumva ceva care să semene cu „maghiar“, „rom“, „persoană gay“, „evreu“, „arab“? Și lista poate continua mult și bine. Te-ai ars! Imediat începe un tsunami de scuipături. Nu prea stă nici unul dintre vigilenții neamului să asculte sau să citească pînă la capăt. A auzit sau a citit el vreunul dintre cuvintele-cheie? Gata, frate! Începe procesul de adunare a secrețiilor, se mobilizează toată forța pulmonară și se pregătește marea canonadă.

Adevărul e că felul ăsta de vigilență nu e ceva ce se găsește doar pe aici. Adică nu e ceva ce rîde la soare doar pe la București, pe lîngă Iași sau în Mănășturul Clujului. E o chestie peste care poți să dai oriunde în lumea asta. Cel mai amuzant e că așa ceva zăngănește tot mai tare, din toate încheieturile armurilor, într-o lume care se dă – cel puțin printr-o parte a ei – ca fiind un exemplu de finețe și de loc geometric al tuturor punctelor de civilizație pașnică, egal depărtată de orice axă a intoleranței. Dar asta sună bine doar în cîntecele de gintă. Cu toate că și pe-acolo ne mai scapă cîte-o sudalmă la adresa ălora care nu s ca noi. În rest, e jale mare. E mare supărare pe tot ce nu-i ca noi. Iar dacă îndrăznești să spui ceva, dacă încerci să sugerezi că se exagerează grav cu scuipăturile pline de resentiment și că asta n-o să ducă niciodată la ceva bun, atunci ești trădătorul perfect, care s a dat cu dușmanul. Și imediat începe o creativitate cosmică în a înjura, pe care n o s-o găsești, din păcate, nici în curățenia curții sau a scării de bloc, nici în cea a satului sau a cartierului în care viețuiește „creatorul“ repede înjurător de dușmani. După cum n-o să prea regăsești energie și creativitate în nimic legat de existența comunitară a vigilentului apărător. Deși el pretinde că se află tocmai în slujba comunității din mijlocul căreia a sărit să apere orice, cu pieptul său voinic.

Cu puțină vreme în urmă ne bucuram, nevenindu-ne să ne credem ochilor și urechilor, că stăm mai bine în termeni de păstrare a democrației contemporane decît țări pe care nu prea visam să le ajungem din urmă, ani mulți de-acum încolo. Cine și-ar fi închipuit că, la nivelul organizațiilor europene din care facem parte, o să fim un exemplu mai bun decît Ungaria sau Polonia? Stați liniștiți, se rezolvă! Se risipește îndată mirarea asta, care ne-a tulburat pentru o scurtă perioadă. Nu reușește nimeni de prin jur să ne amețească de cap? Nu reușește nimeni să ne oprească dintr-un drum spre civilizație, spre care am pornit cu chiu, cu vai? N-are nimic, fraților! O facem singuri, că nimic nu-i mai bun pe lumea asta decît ce-și face omul cu mîna lui. Să revenim la vechile metehne, că și-așa ne-am obișnuit să punem preț mai mare pe trecut decît pe prezent. Să dăm tonul unui cîntec de vitejie, că așa ne-a învățat Partidul, în Epoca de Aur. Să ne umplem sufletele de „hrană spirituală“, de versuri mobilizatoare, și să uităm stomacul și lucrurile concrete, că-s secundare. Gigantică performanță! Să fii umilit și înfometat zilnic, dar să cînți, mîndru nevoie mare, cît te țin plămînii, cîntece despre demnitate. Și să le mai și crezi.

E îngrozitor mecanismul ăsta. Să te simți neputincios, să ți se administreze picătura chinezească a tîmpirii de cap, să ți se sugereze că mereu alții, cei care nu sînt perfect la fel cu tine, sînt ăia vinovați de starea proastă în care te găsești, să ți se plimbe pe la nas un trecut glorios din care să-ți iei „hrana spirituală“, să fii mințit și umilit, dar tu să urli din rărunchi cîntece despre demnitate. E foarte trist. E ceva care, fatalmente, depășește etniile. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.