Port un interes special criticii veninoase. Problema e că am studiat-o cam mult și acum nu mă mai scandalizează cît ar trebui, ci mă și înveselește. Cînd o aud, ciulesc urechile cu amestecul bizar de recunoștință și panică pe care-l simte cineva care nu cunoaște pe nimeni într-un grup atunci cînd se aduce vorba cu totul pe neașteptate despre tema tezei lui de doctorat.

Cum știți, cei ce fac cercetare, în arheologie sau altceva, citesc nu doar cărți de specialitate, ci și recenzii la cărți pe care altfel nu au timp să le citească. (Unii citesc foarte multe recenzii, iar alții, numai recenzii. Totul e să pari la curent. În lumea academică, discuțiile sînt în așa fel concepute încît despre nici un subiect să nu trebuiască să vorbești mai mult timp decît poți pretinde că știi despre ce e vorba.) Întîmplarea face că am și scris vreo douăzeci de recenzii de cărți de arheologie, așa că, vrînd-nevrînd, am ajuns să mi pun întrebarea: „Care e cea mai bună metodă de a critica munca altuia atunci cînd el nu se poate apăra?“ La răspuns nu am ajuns încă, dar am cîteva convingeri parțiale. Cred, de pildă, că este veninos să scrii o recenzie dedicată nu cărții, ci greșelii de la pagina 38 a cărții, chiar dacă la pagina 38 se află într-adevăr un argument falacios, un exemplu de documentație știrbă etc. Tipic pentru veninosul științific mai este și să demonteze pufnind un argument greșit adus de autor în sprijinul tezei lui, ignorînd celelalte 49 de argumente corecte din restul cărții, mai mult decît suficiente altminteri ca să stabilească adevărul tezei. La fel de necinstit este să reformulezi, cu dibace și discrete (sau nu) emendări, teza generală a autorului, astfel încît ea să devină un perfect sac de box pentru pumnii tăi cronicărești. După care te lupți cu ea toată recenzia și, ce să vezi, ieși triumfător.

Dar ce cîștigi scriind o recenzie dură? E clar că se plătesc polițe și că fiecare răzbunare academică atrage altă răzbunare, ca într-o interminabilă gjakmarrje albaneză din prozele lui Kadare. Dar, în general, ceea ce rîvnește cel ce critică – un om bun, la urma urmei – este doar să pară sclipitor. Or, așa cum se învață deja între 18 luni și 3 ani, un nume îți faci investigînd și înfierînd, nu moțăind și încuviințînd. Dar ce te faci cu cărțile solide, în care nu găsești breșa unei erori? Aici aș dori să vin cu un pont în întîmpinarea recenzenților belicoși aflați la ananghie: deplîngeți lipsa unui context mai larg al analizei, a unor analogii vitale. Spuneți cam așa: „Cu totul neașteptată este absența referințelor la războiul lelantin, absență ce compromite fundamentele oricărei discuții a mecanismelor de tăiere a porcului în lumea veche“. Recenzați o monografie despre Germanicus? Poate lipsește Tabula Siarensis. Ar fi o greșeală descalificantă, dacă volumul e publicat după descoperirea prin 1980 a inscripției respective. Nu lipsește? Poate lipsește o comparație detaliată cu Tiberius și Claudius („fără de care…“) sau ceva mult mai neînsemnat, ca o discuție a cutărui homoioteleuton în tradiția manuscrisă a lui Velleius Paterculus („fără de care…“). Nici asta nu lipsește, din cine știe ce capriciu al autorului? Se va deplora atunci pur și simplu lipsa instrumentării antichității la Eginhard sau, de ce nu, în literatura lui Sienkiewicz și Feuchtwanger. La urma urmei, la orice carte științifică s-ar mai fi putut adăuga un capitol.

Prima recenzie pe care am scris o într-un jurnal academic străin a fost și cea mai dură pe care am scris-o vreodată. Nici volumul nu era grozav, dar dorința mea de a dovedi neapărat și urgent cît de bine pregătit sînt mă orbea. Cartea (de istoria arheologiei) pe care o recenzam era dușmanul meu: ori eu, ori ea. M-am lămurit doar treptat care e antidotul criticii ăsteia heirupiste. Acum l-aș formula așa: nu menționa o greșeală pînă nu ai găsit mai întîi două lucruri bune și relevante de pomenit despre cartea respectivă.

Mecanismele criticii față în față sînt altele. Pe șantier, de pildă, există oameni care după ce zic „E excelent cum ai săpat aici!… E chiar foarte bine…!“ știi că vor adăuga imediat: „Ce păcat că nu așa trebuia procedat! Mai ales, nu aici! Era nevoie mai tîrziu…! Și ca X!“ Nu-mi dau seama care e problema de dozaj, dar în cazul ăsta introducerea diplomatică, în loc să îndulcescă pastila, pare mai degrabă agresivă. La fel, pe șantier, față în față, cei (foarte puțini și foarte prețioși) din secta criticii veninoase nu vin pe secțiunea ta să-ți țină, ca autorii de recenzii, vreun lung discurs despre o neînsemnată greșeală pe care ai fi făcut-o, cu excesul de specificitate care e vitamina luată de dimineață de toți chițibușarii. Strategia e alta: vin, dau din cap, se învîrt, măselele îi dor, bocancii îi rod, „aha“, „îhîm“, „nu, n-am spus că e vreo problemă, mă uitam doar dacă… hmm… măi să fie… ha!… ca să vezi“. Aici nu ți se umflă vreo poticneală la rang de crimă, aici veninosul doar aruncă elegant umbra dubiului asupra întregii tale activități (vieți, ce mai), lăsîndu-te pe tine să completezi în spațiul punctat temerile tale cele mai adînci! Arma letală este nu critica specifică, ci o moacă vagă și ursuză, bine exersată.

O asemănare există totuși între criticii din recenzii și cei de șantier: sînt simpatici, iar manevrele lor pot fi delicioase. Mai ales pentru terțe părți. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.