Cînd submarinul Nautilus trece pe deasupra Atlantidei, îți vin idei legate de arheologia submarină – dar și de mărirea și decăderea civilizațiilor (și a prozei de anticipație). Într-o cărticică puțin cunoscută, Parisul în secolul 20, Jules Verne își imaginează cum vor arăta lucrurile în viitor, peste o sută de ani. Ceea ce vede el e o distopie în care știința și tehnica elimină literatura și umanioarele. Cînd un om pentru care progresul tehnic e altminteri o obsesie pozitivă se plînge că latina și greaca vor fi „nu doar limbi moarte, dar și îngropate“, e de rău. Verne era, de altfel, un latinist amator pasionat. Intrarea spre centrul pămîntului e indicată de textul în latină (scris cu rune) al alchimistului Arne Saknussemm, iar căpitanul Nemo – un nobil indian – vorbește curent latina. Yves Touchefeu, care a cartografiat de curînd pasiunea asta, observă că un citat din Bucolica a cincea a lui Vergiliu apare de patru ori în ciclul Călătoriilor extraordinare.

Să amintesc rapid trei scene care-i pot interesa pe arheologii de azi, sau poate doar pe cei care încă nu știu că vor deveni arheologi. Încep chiar cu Călătoria spre centrul pămîntului (1864). În cap. 39, exploratorii descoperă în peșterile uriașe din adîncul Terrei păduri și animale preistorice. Cine e uriașul pe care l văd rezemat de un trunchi de copac kauri, ca un păstor monstruos al unei turme de mastodonți? „Un être humain!“ – dar cu un cap ca de bivol și-o chică încurcată. Oasele unui gigant asemănător fuseseră descoperite cîteva pagini mai înainte, așa cum, puțină vreme înainte de scrierea romanului, se descoperiseră lîngă Düsseldorf celebrele fosile de neanderthalian. Numele homo neanderthalensis fusese propus un an înainte de publicarea cărții Voyage au centre de la ­terre. Mai erau însă de așteptat 150 de ani pînă la dovezi clare de hibridizare între neanderthalensis și sapiens (probabil nu acei sapiens trimiși de Verne în subterane, în vreo scenă tăiată de editor).

Al doilea exemplu e din În jurul lunii (1870), cap. 17. Exploratorii orbitează în jurul Lunii și contemplă prin hublou craterul de impact Tycho, circurile, crestele, terasele sale gigantice. Francezul vede în el o „fortificație naturală ideală“, în care ar încăpea zece Rome antice (în realitate – dar în care realitate? – vreo 400, nu doar 10). Apoi, Michel Ardan începe să viseze cu ochii deschiși la posibilitatea de a construi acolo un oraș unde ar putea trăi „toți mizantropii, toți cei dezgustați de viața socială!“ („Tous! Ce serait trop petit pour eux!“, îi răspunde colegul de compartiment). Se discută despre un forum, palate, o acropolă. Nu întîmplător, în pasajul ăsta despre o primă formă de arhitectură selenară, Verne folosește un cuvînt tehnic din vocabularul gromaticilor antici, castrametatio, referitor la măsurătorile și planurile pentru un castru roman.

Dar locul unde Jules Verne se apropie cel mai mult de arheologie este în 20.000 de leghe sub mări (1870). Nemo și profesorul Aronnax, în costume de scafandru, cu eticheta ieșind la spate, vizitează un cîmp de ruine pe fundul mării. Traducerea românească vorbește (în partea a doua, cap. 9) de un „oraș distrus, ruinat, căzut, cu acoperișurile prăvălite, cu templele prăbușite, cu arcadele desfăcute, cu coloanele dărîmate la pămînt, ruini în care se mai simțeau încă proporțiile armonioase [solides, în franceză] ale unui gen de arhitectură toscană“, apoi de resturile unui „apeduct uriaș“ și ale unei acropole „ale cărei forme aminteau de Parthenon“ (une acropole, avec les formes flottantes d’un Parthénon). Ca un bun ghid, la stupefacția prelungită a oaspetelui, Nemo răspunde scriind cu o piatră cretoasă pe o stîncă de bazalt negru: ATLANTIDA. Urmează considerațiile erudite ale profesorului legate de Platon și de „ruinile acelea vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! Călcam chiar pe locurile prin care trecuseră contemporanii primului om!“

E vulgar să cauți nod în papură minunatei cărți a lui Verne, dar nici nu mai am iluzia că aș fi lipsit de didacticism. Existența Atlantidei e una din legendele culte, cu bătaie moral-politică, inventate de Platon, care nu are confirmare independentă de la nimeni altcineva. Toată lumea repetă ce-a zis el în dialogurile Timaios și Critias. Faptul că Atlantida ar fi dispărut cu nouă mii de ani înainte de Platon (care scrie despre asta pe la 360 î.Hr.), după un război cu atenienii, e bizar. Atena devine un orășel (micenian) mai însemnat nu mai devreme de secolul 15 î.Hr., și chiar dacă are niște bîj­bîieli neolitice cu încă, hai să zicem, două mii de ani înainte, cei nouă mii de ani nu vor ieși nicicînd la socoteală. O Atlantidă datată așa cum vrea Platon sigur nu ar fi avut nici un fel de ruine care să amintească de Parthenon și nici vreo arhitectură „toscană“, cum zice Verne, chiar presupunînd că el nu se referea la arhitectura Renașterii italiene, ci doar la cea etruscă. Pe de altă parte, acești nouă mii de ani sînt mult prea puțini ca să poți vorbi de contemporanii primilor oameni, indiferent cam unde îi plasăm în paleolitic. Sigur însă că putem să luăm datarea asta absolut simbolic, și atunci avem undă verde să căutăm vreun eveniment istoric care l-ar fi putut inspira pe Platon. Un candidat îndepărtat ar fi, de exemplu, distrugerea într-o erupție vulcanică, cu 1300 de ani înainte de textele lui, a insulei Thera (Santorini), cu o înfloritoare – cum se spune, de parcă ar fi vorba de panseluțe – civilizație minoică. (Distrugerea pare să fi fost indirect înregistrată într-o stelă a lui Amosis I, din dinastia a 18-a, ceea ce ar însemna că Platon a construit ceva credibil măcar prin trimiterea la egipteni ca la sursa ultimă a mitului.) Un candidat apropiat: scufundarea orașului Helike cam un deceniu înainte de Timaios și Critias – oraș redescoperit de arheologi acum nici douăzeci de ani.

Pentru Verne, vizita în Atlantida este și o ocazie de a-l arăta pe căpitanul Nemo sprijinit elegant de o stelă acoperită de mușchi, contemplînd într-un extaz mut orașul scufundat. Reacția firească în situația respectivă ar fi însă, mă tem, nu poza romantică à la Caspar David Friedrich, ci să începi să fotografiezi – și să notezi coordonate.

Foto: ilustrație din 20.000 de leghe sub mări