Două pasaje-cheie din cartea Apocalipsei pot fi explicate, am impresia, prin aspectul unor monede romane. Acolo, capitolul 17, dedicat „desfrînatei celei mari“, cuprinde o viziune în care nu se întîmplă absolut nimic și care, fiind atît de statică, e desigur descrierea unei opere de artă văzute cîndva de Ioan. Opera respectivă, probabil ceva oficial, vreun mare basorelief roman, nu ni s-a păstrat direct, ci doar reprezentată pe monede bătute de împăratul Vespasian. Monedele astea (sesterți), vechi de vreo douăzeci de ani la data la care e scrisă Apocalipsa, adică deja sub Domițian, fiul lui Vespasian, erau comune în provincia romană Asia, în care trăia autorul celui mai dificil text din Noul Testament. Pe revers, personificarea Romei ca zeiță „şade pe ape multe“ (17:1), adică atinge apele Tibrului, și el antropomorfizat. Pe fruntea ei e scris un „nume tainic: Babilonul cel mare“, adică evident Roma (e ciudat ca într-o viziune personajele să fie identificate cu o legendă scrisă). Ea e așezată pe o „fiară roșie“ (17:3) cu „șapte capete“ reprezentînd (ne explică Ioan) „șapte munți“. Asta pentru că în registrul inferior al monedei apare lupoaica alăptînd gemenii, iar zeița se profilează pe fundalul celebrelor șapte coline ale Romei. Lupoaica, simbol dintotdeauna al Romei, trebuie să fi contribuit și ea la interpretarea (oricum necesară pro domo) a zeiței ca „desfrînată“, dat fiind că lupa înseamnă în latină, cum se știe, și „prostituată“. Poate poziția ei să fi părut lascivă, deși sigur nu asta era intenția – zeița e în ținută militară și ține în mînă o mică sabie (parazonium), care devine în mod convenabil (la 17:4) „un pahar de aur“. De ce concentrează Roma atîta ură? Problema trebuie să fi fost cultul acordat Romei ca divinitate, cu sacrificii, preoți și tot tacîmul. Acest cult era foarte puternic tocmai pe coasta egeeană a Turciei de azi, ale cărei cetăți (în speță, Smirna) fuseseră de altfel primele care să-l adopte, adică tocmai zona unde Ioan scrie Apocalipsa (indiferent că în Patmos sau undeva pe-acolo).

Al doilea mic comentariu numismatic se leagă de un pasaj celebru: „Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase“ (13:18). Una dintre speculațiile mai cunoscute este că acest număr s-ar obține adunînd valoarea numerică a literelor ce alcătuiesc numele lui Nero, nu în latină, unde literele nu au valori numerice, nici în greacă, unde rezultatul nu se potrivește defel, ci în ebraică, numele folosit în calcul fiind mai exact Nero Caesar. Ce-i drept, o transliterare corectă din greacă în ebraică dă 676, însă un document aramaic antic găsit la Wadi Murabba’at transliterează numele și titlul eliminînd un „iod“ (qsr în loc de qysr pentru grecul Kaisar), suma devenind astfel 666. Soluția asta rămîne totuși un pic trasă de păr. Așa că aici mă interesează o propunere ceva mai plauzibilă, legată tot de o monedă pe care Ioan se poate să o fi avut în buzunar sau pe masă în timp ce scria. Titulatura imperială completă folosită de Domițian era Imperator Caesar Domitianus Augustus Germanicus (ultimul termen însemnînd învingătorul germanilor). În provincia Asia, unde se vorbea greaca, traducerea era Autokrator Kaisar Domitianos (ceva mai rar Dometianos) Sebastos Germanikos, care pe monede, firește, trebuia prescurtat zdravăn. O abreviere posibilă este A KAI DOMET SEB GE, pentru care suma literelor (A = 1, K = 20 etc.) este cea dată în versetul citat din Apocalipsă. Abrevierile acestea sînt atestate fiecare în parte pe monedele din Asia romană, dar, ce-i drept, încă nu s-a găsit o monedă cu toate cinci în exact această formă (am văzut monede pe care Germanikos e prescurtat ca G, GE, GER, GERM, GERMA…). Prototipul asupra căruia inițiații puteau aplica operația de gematrie propusă de Ioan nu a fost deci găsit încă, deși existența lui poate fi postulată.

Paralele cu arta și cultura materială păgînă, și în speță cu cea a dinastiei Flavienilor (Vespasian, Titus, Domițian), nu sînt deloc deplasate. Pasajul cel mai des folosit pentru datarea cărții lui Ioan, text halucinant care altminteri nu-ți dă nimic concret de care să te legi, este în capitolul 6, în care se anunță că va fi foamete, grîul și orzul se vor scumpi, „dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!“. Or, prin anii 90 ai primului secol creștin, tocmai împăratul Domițian a dat un edict de distrugere a jumătate din viile din provincii, ca să protejeze vinificatorii din Italia sau ca să încurajeze plantarea de cereale în loc. O delegație din provincia Asia a fost trimisă la el să l convingă să nu li se aplice decretul, și chiar au reușit, în mod miraculos (deși arheologii nu sînt siguri că edictul a fost realmente aplicat în vreo provincie). Datarea e coroborată și de faptul că pentru Roma se folosește numele de cod „Babilon“, ceea ce n-ar avea sens decît după anul 70 d.Hr., cînd romanii, ca altădată babilonienii (587 î.Hr.), au cucerit Ierusalimul și au distrus Templul. Nu vreau, bineînțeles, să reduc mesajul teologic al Apocalipsei la o uscată contabilitate, ci doar să-l contextualizez, chiar dacă e vorba doar de my two cents

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.