Antreprenoriatul va salva România - interviu cu Dragoş ANASTASIU
M-am uitat de multe ori la Arena leilor (emisiunea de pe TVR 2). Mi se părea interesantă „confruntarea“ dintre cei patru antreprenori de succes (cu idei clare şi întrebări bine ţintite) şi candidaţii într-ale business-ului (unii total aiuriţi, alţii naivi, alţii un pic şmecheri, alţii cu adevărat întreprinzători). Între cei patru, Dragoş Anastasiu ieşea în evidenţă printr-un soi de pedagogie aparent cinică (pentru că le spunea candidaţilor, fără ocolişuri, tot ce crede), dar eficientă: era imposibil ca observaţiile sale să nu le dea de gîndit celor care veneau, de pildă, cu ideea că vor obţine bani (mulţi!) pentru potenţiala lor afacere, dar nu erau dispuşi să cedeze nimic şi nici planuri prea clare nu aveau. Altminteri, prezenţa tonică a antreprenorului Dragoş Anastasiu e confirmată de bunul mers al afacerilor sale: Eurolines şi TUI Travel au avut creşteri consistente, într-o vreme cînd predomină lamentaţiile că „lucrurile merg tot mai prost“.
Aveţi o apariţie senină şi tonică – zîmbiţi chiar şi cînd se discută subiecte grave, sînteţi mereu detensionat. E „cu program“ sau e din fire?
E din fire. Nu ascund faptul că, de vreo doi ani, de cînd am intrat în parteneriat cu TUI, motto-ul sub care funcţionăm este We put a smile on people’s faces. Bineînţeles, noi nu avem nici o contribuţie la motto sau la logo, aşa le-am preluat. Dar s-au potrivit foarte bine cu valorile pe care le împărtăşim în firma noastră. Nu ni s-a trimis din Hanovra un costum care să nu ne vină bine; ni s-a potrivit, îl purtăm cu plăcere. Zîmbetul vine, aşadar, dintr-un motiv simplu: indiferent ce probleme ai, nu le rezolvi stînd încruntat. De ce să stau încruntat? Să încerc măcar să creez o atmosferă plăcută şi voi primi înapoi zîmbete. Am făcut de multe ori acest experiment: dacă le zîmbesc oamenilor, îmi zîmbesc şi ei. Românii au uitat să zîmbească din cauza grijilor. Eu le spun angajaţilor mei: „Ştiu că aveţi griji, şi eu am, dar nu ne ajută să nu zîmbim.“ Industria turistică ar trebui să fie fruntaşă în materie de zîmbete, dar oamenii au uitat. Zîmbetul ar trebui să vină din speranţă, din încredere, din faptul că te simţi bine cu tine însuţi. Nu-i uşor, într-o perioadă ca aceasta, să zîmbeşti în România. Dar, dacă reuşeşti să o faci şi dacă vine din interior, te deosebeşti de ceilalţi.
De multă vreme se tot spune că vrem să atragem turişti străini, dar România are o imagine proastă. Imaginea e cea care ne lipseşte? Sau altceva?
În primul rînd, ne-ar trebui un produs de calitate. Produsul turistic e complicat: transport din străinătate în România, aeroport, taxi, hotel, mîncare, entertainment, muzee deschise pînă seara tîrziu, nu pînă la 4 după-masa, trasee turistice, ghizi de calitate (noi nu prea mai avem ghizi, îi numărăm pe degete pe cei buni). Dacă lipseşte o singură piesă din puzzle, nu mai funcţionează. Avem, însă, cîteva produse turistice care funcţionează bine. De exemplu, circuitele cu autocarul: Transilvania sau Bucovina. Începe să meargă bine City Break, la Sibiu ori Bucureşti. În cazul acestor produse care merg bine, într-adevăr, ne lipseşte imaginea. Noi avem produsul turistic „România“ în cataloagele celor mai mari operatori din lume – care sînt germani. Şi totuşi, nu vindem. Asta se datorează lipsei de imagine sau imaginii proaste pe care ne-am creat-o. 80% dintre străini fie nu au nici o imagine despre România, fie au o imagine proastă. Peste 50% nu ştiu mai nimic – poate ceva despre Ceauşescu, poate ceva despre Dracula... Faptul că lumea nu ştie nimic reprezintă un mare potenţial; e mai complicat cînd au o imagine negativă. Aşadar, avem mult de lucru la produsul turistic, dar acolo unde avem produse, nu avem imagine.
De cînd lumea s-a deschis şi ai noştri au început să călătorească, funcţionează impulsul comparaţiei, cu concluzia negativă: „N-o să ajungem niciodată ca în Vest.“ Sau comparaţia obişnuită cu bulgarii, care „ne-o iau mereu înainte“. Vi se pare motivat un asemenea discurs negativist?
Asta face parte din felul nostru de a fi: sîntem fatalişti, „asta ni s-a dat“. Trebuie să înţelegem că noi ne facem viaţa şi trebuie să ne luăm destinele în propriile mîini. Da, ne-au luat-o bulgarii înainte, dar ce să facem, să ne împuşcăm? Trebuie să suflecăm mînecile şi să ne punem pe treabă. Sîntem foarte dezbinaţi şi lipsiţi de iniţiativă. Dar nu e de mirare, după atîţia ani de comunism, în care iniţiativa a fost blamată.
Am observat – în intervenţiile dvs. publice – că întotdeauna spuneţi lucrurilor pe nume, fără ezitări. Acest stil direct nu vă creează probleme? Căci în România se poartă discursul dublu, aluzia, ambiguitatea...
Am lipsit la ora de diplomaţie... Probabil că şi Germania m-a format astfel, căci am plecat acolo cînd aveam 18 ani şi am stat pînă pe la 33, iar de la 18 la 25 de ani încă m-am format ca adult. Nu pot să nu spun lucrurilor pe nume, indiferent cît mă costă, consider că e obligaţia mea s-o fac şi e parte din ideea de a schimba lucrurile. Încerc să nu fiu arogant – deşi îmi dau seama că se creează această percepţie de aroganţă. Mi se pare că nu avem timp în viaţă de ocolişuri. Îmi e mai simplu să spun direct, aşa că e foarte uşor de lucrat cu mine. Oamenii mei ştiu că nu îi duc cu zăhărelul. Recunosc, însă, că de multe ori nu face bine să spui lucrurilor pe nume. Pînă la urmă, însă, trăgînd linie, cred că francheţea m-a ajutat: oamenii ajung s-o aprecieze, îşi dau seama că e mai bine aşa.
Spuneaţi undeva că azi, în România, cine are iniţiativă are şi succes. Aveţi încredere în oamenii cu iniţiativă din România, credeţi că pot duce lucrurile în direcţia cea bună?
Am încredere în cei care fac, i-aş îmbrăţişa pe toţi. Printre ei sînt şi mulţi prieteni de-ai mei – de exemplu, Florin Talpeş; sau Mircea Tudor, care a luat două premii pentru România, în ultimii ani, la Salonul de la Geneva. Iar noi nu facem emisiuni la televizor cu el şi despre el, facem cu alţii – nu dau nume, unii au ajuns şi în puşcărie... Am încredere în astfel de oameni şi cred că România se îndreaptă într-o direcţie care va fi bună, pînă la urmă, numai că lucrurile se întîmplă prea lent pentru gustul nostru. Ar putea merge mai repede dacă nu ne-am pune singuri piedici, dacă n-am fi chiar noi, românii, principala noastră piedică, prin mentalitatea noastră: fatalism, lipsă de încredere, lipsă de unitate, lipsă de viziune. E o societate căreia îi lipseşte încrederea. Aşa că, pe termen scurt, soluţia este iniţiativa individuală. Noi, în grupul nostru de firme, am avut succes în ultimii ani. Şi pentru că am făcut o restructurare, o împărţire în entităţi mai mici şi mai uşor de administrat, dar şi pentru că am acordat încredere totală managerilor şi angajaţilor. Cultura organizaţională bazată pe servicii de excelenţă şi pe inovare ne ajută foarte mult. Dacă nu ne deosebim de ceilalţi prin inovare, ajungem să ne batem cu alţii în preţuri şi în blabla, de genul „un euro în Grecia“ sau „plăteşte unul, merge toată strada“. Nu se poate aşa. Sînt trei lucruri majore: angajaţii (care trebuie să se simtă bine, să fie automotivaţi), inovarea şi excelenţa. Trebuie să ne facem un sediu nou şi mă gîndesc să avem în el o cameră pentru inovare, în care oamenii să stea de vorbă, să schimbe păreri, să caute pe Internet şi aşa să apară ideea.
Nu cumva sînteţi împotriva curentului? În România toată lumea vrea bani, nu idei. Şi încă repede...
Pentru mine, banii nu au fost niciodată o ţintă. Poate suna demagogic, dar nu e aşa. Tot ce am eu e în firmă, din care nu am scos niciodată dividende. Toată bogăţia mea e în firmă – inclusiv cea sufletească. Nici n-aş avea cînd să cheltuiesc banii, căci stau la lucru de multe ori pînă la 12 noaptea şi fac concedii pe care le „lipesc“ de unele deplasări profesionale. N-am fost niciodată preocupat să fac bani. Banii sînt o consecinţă a muncii, a implicării, a faptului că eşti darnic cu oamenii – căci lucrurile se întorc în favoarea ta. Pot să certific asta cu propria mea viaţă: cînd am fost darnic, lucrurile s-au întors; cînd am fost încrîncenat şi am pedepsit – crezînd că eu trebuie să pedepsesc în viaţă, ceea ce nu e corect –, mi s-au întors lucrurile negative. Pot să dau numeroase exemple din viaţa mea – unele au haz, altele nu mă pun într-o lumină prea bună…
Şi atunci, toată goana tranziţiei după bani – care a creat şi expresia „a da tunuri“ – nu cumva e greşită?
Cea mai importantă mi se pare repoziţionarea propriei persoane, trecerea de la „eu ce am de cîştigat?“ la „ce pot eu să fac pentru alţii, să le adaug altora valoare, care se va întoarce spre mine?“ În ceea ce priveşte tunurile şi goana după bani, trebuie să împărţim lucrurile. Există mulţi oameni care trag din greu să-şi întreţină familia; mă întreb de multe ori cum reuşesc să trăiască oamenii care cîştigă 1000 de lei pe lună. Jos pălăria pentru ei! În cazul lor, „goana“ după bani înseamnă 100 sau 200 de lei în plus; dar e pentru supravieţuire. Cei care trag marile tunuri sînt adevăraţii dăunători ai societăţii româneşti. Repet: banii trebuie să fie o consecinţă a muncii şi a seriozităţii. Şi nu trebuie gîndit „peste noapte“, ci pe termen mai lung.
Vi se pare că domină un individualism exacerbat în România?
După anii de colectivism, da. Pe vremuri, aveam un duşman comun care ne unea – Ceauşescu. Azi, scapă cine poate. Dar oamenii au devenit individualişti pentru că şi-au pierdut încrederea. În primul rînd, încrederea în echipă şi convingerea că numai împreună pot reuşi. Probabil că totul e o consecinţă a deceniilor de comunism. Va mai dura. Lucrurile se vor schimba prin educaţie.
Care ar fi lucrurile pe care ar trebui să le învăţăm pentru a ne schimba?
În primul rînd, ar trebui să înţelegem că a da e mai important decît a lua. Apoi, lucrul în echipă. Iar în al treilea rînd, spiritul antreprenorial şi iniţiativa. Căci antreprenoriatul va salva România – prin întreprinderile mici, prin meseriaşi, meşteşugari, mică producţie, turism, agricultură. Spiritul antreprenorial trebuie educat din grădiniţă. La Arena leilor m-am dus iniţial pentru că m-am simţit flatat de invitaţie; credeam că vom filma vreo zece emisiuni şi gata. Nu-mi făceam prea multe gînduri. Au trecut, între timp, vreo şase ani, am văzut mii de participanţi. Destul de curînd, mi-am dat seama că acolo nu e vorba despre afaceri şi de a găsi antreprenori pentru care să fim business angels. Este vorba mai ales de educaţie – diverşi oameni m-au oprit pe stradă să-mi spună: „Noi învăţăm din acele emisiuni.“ Recunosc că nu m-am gîndit la asta de la început. Pornind de la această experienţă, am iniţiat un fel de federaţie, un parteneriat public – privat, pentru a aduce mai multă coerenţă în tot ce înseamnă stimularea spiritului antreprenorial. De curînd, am făcut primul parteneriat cu Ministerul Economiei, în care iniţiativa statului de a acorda 10.000 de euro tinerilor întreprinzători se leagă cu mentoratul nostru. E un fel de continuare la Arena leilor, dar în alţi termeni: statul pune banii, noi asigurăm mentoratul. „Noi“ însemnînd Romanian Business Leaders. Alt proiect: mergem în zece oraşe şi vorbim cu elevi de clasa a XI-a despre antreprenoriat şi spiritul de iniţiativă, despre diferenţa între „bişniţar“ şi antreprenor. Am senzaţia că multă lume pune laolaltă oamenii de afaceri şi politicienii, pe ideea că „toţi au furat“. În ţările normale, oamenii de afaceri sînt cei care creează locuri de muncă, iar politicienii sînt cei care dau legi corecte. La noi, lucrurile stau pe dos. Şi trebuie să se schimbe. Cred că spiritul antreprenorial este cel care va salva România. Şi mi-aş dori ca mulţi dintre românii aflaţi în străinătate să se întoarcă: aş vrea să înţeleagă că aici este şansa lor. Imensă.
