Doar pe Instagram – fără să luăm în calcul toată puzderia de aplicații, dispozitive de stocare, bănci de imagini etc. – se încarcă, zilnic, 60 de milioane de fotografii noi, care generează 1,6 miliarde de like-uri. De cînd a fost lansată aplicația, s-a dat share la mai mult de 20 de miliarde de imagini. Pe Facebook ar fi încărcate deja 250 de miliarde de fotografii, iar doza zilnică de hrănire a acestei cifre colosale ar fi de 350 de milioane de poze. Metaforic vorbind, straturile atmosferei terestre ar mai conține încă unul, foarte nou. Un nor cosmic al memoriei planetare, care conține sute de miliarde de imagini. Un nor pe care îl hrănim zilnic, de la fotografiile de toate felurile, postate în rețeaua socială, pînă la pozele de vacanță, cele trimise prin sms-uri sau prin aplicațiile de pe telefon.

Portretele animalelor noastre de companie, instantaneele de la petreceri și concerte, filmările de la sărbătorile de familie, pozele de la restaurante, cu farfurii elaborate sau cu munții de cărnuri defilînd pe grătare, imaginile tuturor lucrurilor pe care le vindem sau le cumpărăm pe lumea asta, universul fotografic al apartamentelor de închiriat și al camerelor de hotel de pe întreaga planetă, plus mii de alte exemple care nici nu ne trec prin minte, toate astea devin un soi de condens imagistic, o ceață multicoloră care se ridică la cer și formează imensitatea norului de materie vizuală, a noului strat atmosferic aflat într-o continuă și extrem de rapidă creștere. Așa cum există poluare industrială, nori toxici izvorîți din coșurile fabricilor de toate felurile, exact așa vorbim deja despre un soi de poluare vizuală, despre o aglomerare imagistică ale cărei dimensiuni deja nu mai pot fi cuprinse cu mintea.

De cînd s-a democratizat accesul la mijloace tehnice performante, la captarea și decuparea imaginilor foto/video, o frenezie a filmatului și fotografiatului a pus stăpînire pe întreaga lume. Bagajele noastre nu mai conțin doar telefoane inteligente și aparate de buzunar, ci arsenale întregi de camere profesionale, care mai de care mai sofisticate, obiective grele și voluminoase, dispozitive de fixare, hard-uri de memorie, în așa fel încît, atunci cînd vezi un om chinuit, cocoșat de greutatea echipamentului pe care-l cară cu el, nici nu-ți mai trece prin cap că acela ar putea fi un fotograf profesionist, ci un turist tipic. Numai că turistul de azi nu mai e mulțumit cu două-trei poze din vacanță. E un artist care se exprimă. Un observator al detaliilor. O persoană care iese din mulțime arătînd lumii, prin pozele postate, că știe să vadă ce nu vede fiecare. Că știe să surprindă chestii semnificative. E un amestec de oportunism natural, complet necondamnabil, căruia îi sîntem supuși cu toții, și nevoia umană de a fixa, de a păstra, de a tezauriza ceea ce e frumos, particular, interesant, provocator. Pe de altă parte, există turiști care nu-și mai trăiesc vacanța, nu se mai bucură de ea, cîtă vreme nu împărtășesc cu toată lumea ceea ce văd. O adevărată nevroză pune stăpînire pe noi, iar plăcerea momentului nu poate fi metabolizată dacă nu are ecou, like-uri, mesaje, certificări publice că e bun ceea ce mîncăm, că e frumos unde locuim, că sînt impresionante locurile vizitate.

Zeci și sute de miliarde de imagini la care, după postare, nu se mai uită nimeni, niciodată, îngroașă stratul de memorie de scurtă durată a lumii. Deocamdată, nu vedem în el nici o amenințare, nici un pericol. Numai că, într-un fel sau altul, toată această supraexpunere de dimensiuni cosmice produce o oboseală, o sastisire, o ghiftuire. Norul de imagini poate deveni o antimaterie care anulează și aneantizează realul. Sau forma de real pe care o cunoaștem acum. Memoria de scurtă durată dizolvă insidios nevoia de profunzime, ocupînd un spațiu enorm, dar și instalîndu-se, cantitativ, la putere. Evident, această memorie va fi pentru generațiile viitoare un strat din ce în ce mai adînc al aducerii aminte. Dar instaurarea unui asemenea fel de a gîndi, care ar putea spune că memorie e doar ceea ce se vede, nu e o perspectivă prea fericită. Iar aici nu e vorba de scenarii apocaliptice și de sperieturi care spun că tehnologia devorează ființa umană, ci e doar exercițiul elementar de a formula cîte ceva despre lucrurile din jurul nostru.

Cîtă vreme intimitatea a devenit o sperietoare – un soi de spaimă cumplită că, de fapt, e o formă de cruntă singurătate –, nevoia noastră de expunere publică e cea mai energofagă uzină din complexul industrial care ne alcătuiește. Unii dintre artiștii contemporani simt natural lucrul ăsta. Și nu de ieri, de azi, unii încearcă să modifice substanța imaginii, s-o metamorfozeze, s-o strice și s-o reconstruiască, s-o izoleze și s o facă, într-un fel, unică. Dar, în mod inevitabil, și aici s-a născut o industrie a unicatelor de serie foarte mare. Imaginea, de orice fel va fi fiind ea, se naște deja obeză. O fotografie devine ceva profund incomplet și nesatisfăcător. Are nevoie de serie sau de mișcare. Imaginea copilului filmat de părinți, dîndu-se cu rolele, în parc, trebuie procesată, încetinită, decupată în detalii, ilustrată muzical. Altminteri e banală. Și trebuie arătată lumii, pentru că altfel nu e validată. Iar dacă nu e validată, înseamnă că am pierdut pasul, adică nu existăm.

Într-un fel, încercarea tehnologică de a scăpa de singurătate și de anonimat produce, așa cum e normal, și efectele ei perverse. Iar cuvintele astea n-au nici o legătură cu căutatul nodului în papură. Nu sînt o chemare la demonizarea tehnologiei. Însă norul de imagini de deasupra noastră, noul strat al aerului lumii în care trăim poate fi o metaforă cu etaj. La parter, condensul tuturor imaginilor din lumea noastră, alimentînd grosimea giganticului nor. Apoi, la etaj, deasupra tuturor lucrurilor, imaginea supraaglomerată a singurătății noastre dintotdeauna.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.