Am intrat, zic unii, în epoca post-adevăr. Asta înseamnă că o aserțiune precum „Pe masa mea e un hamburger“ este la fel de adevărată sau de falsă ca și „Pe masa mea nu e nici un hamburger“ sau „Pe masa mea sînt doi hamburgeri“. Adevărul factual a devenit irelevant – și, împreună cu el, șansa mea de a mînca ceva azi la prînz. Ce contează în schimb este impresia pe care fiecare o are despre ingredientele unei afirmații. De pildă, poate eu înțeleg prin „hamburger“ o iahnie de fasole. Sau poate îmi țin masa în frigider. Sau poate eu nu sînt eu.

Acum cîteva minute l-am văzut – și l-am ascultat! – pe președintele Klaus Iohannis la televizor. A vorbit despre finanțele publice în primul trimestru 2018 în România. Din spusele președintelui reieșea că cifrele sînt sensibil – îngrijorător de sensibil – sub nivelul celor prognozate și asumate prin programul de guvernare.

După aceea au urmat, cum se întîmplă de obicei, luări de poziție din partea unor politicieni, fie din Opoziție, fie din rîndurile Puterii. Primii îi dădeau dreptate președintelui, întărind chiar accentele sumbre ale discursului său, cei din urmă, la fel de previzibil, îl contraziceau. Mi se pare demnă de interes, în primul rînd, acuza repetată de reprezentanții Puterii la orice intervenție critică a președintelui că acesta face deja „campanie electorală“. Interesant, zic, e că aserțiunea cu pricina face parte din binecunoscutele strategii de compromitere a oponentului, proprii tocmai campaniilor electorale. În traducere liberă, asta vrea să zică: „Nu e de luat în seamă. E vorba doar despre voturi“. În traducere și mai liberă: „A început vînătoarea de voturi. S-a dat liber la mințitul fără granițe“. Fiecare, cum se cuvine în post-adevăr, ia traducerea care-i place.

Ar mai fi o chestie demnă de luat în seamă. Cînd zici: „Prostii! Asta-i campanie!“ mai zici și „Ascultă la mine! Eu nu umblu să ling urechile oamenilor!“ Interesant. Partidul care și-a făcut deja o doctrină din ideea că mandatul electoral îți dă dreptul să conduci cum te taie capul vreme de patru ani ne reamintește acum insistent că ce se face și se spune în „campanie“ e bun de aruncat la coș.

Eu, privitorul, eu, ascultătorul, eu, beneficiarul, eu, decidentul suprem, eu, încorporarea suveranității poporului, stau ca netotul și mă întreb: cîți hamburgeri am pe masă? Unul? Nici unul? Jdemii? Mă pun la masă? Înghit în sec? Dau un party?

Eu, suveranul, îmi amintesc de vremurile în care eu, expertul, eu, tehnocratul, contribuiam la propășirea internațională a economiei românești.

În 1991-1994 am fost lector invitat la Viena, unde predam la Institutul de Romanistică limbă, literatură, cultură și civilizație română. Aveam un salariu modest, așa că surse suplimentare de cîștig erau binevenite. La un moment dat, nu mai știu prin ce împrejurări, am fost solicitat să colaborez la o publicație academică, de profil economic, privind țările foste comuniste din aria central și sud-est europeană. Editorii aveau mari dificultăți în a găsi, la acea vreme, colaboratori credibili și eficienți pentru România.

Ce mi se cerea era să consult presa românească și să redactez scurte articole informative pe teme de profil.

În scurt timp mi-am dat seama că sarcina pe care mi-o asumasem era mult mai dificilă decît crezusem. Și asta, nu din cauza cunoștințelor relativ precare de germană. Aici lucrurile s-au reglat ușor: aveam un „stilist“ care îmi corecta eventualele gafe lingvistice și, acolo unde avea nedumeriri, discutam și clarificam. Greu era să înțeleg ce urma să scriu.

De pildă, bugetul. Editorii m-au rugat încă de prin octombrie să le găsesc niște informații pertinente. Și-am tot căutat. Prin martie – Evrika! –, presa românească scrie despre adoptarea bugetului pentru anul în curs. Editorii ridică nedumeriți din umeri, bănuind că trebuie să fie o greșeală la mijloc. Nu prea înțelegeau cum poți guverna o țară vreme de cîteva luni fără un buget. Nu înțelegeam nici eu. Telefoane la București, întrebări la cunoscători, în fine, obțin iluminarea: se guvernează, provizoriu, pe bugetul din anul precedent. Cînd, odată cu înflorirea merilor și a perilor, avem reglementările economice pe masă, citesc în presă: „Un buget catastrofal, ce va duce la prăbușirea economiei românești“ sau „Bugetul de anul acesta va scoate România din marasmul economic“ sau… Derutat, cer audiență la editori. Hm, mi se spune, așa-i cu tinerele democrații, sînt mai zglobii, mai vocale. Importante sînt, însă, pentru o publicație academică, cifrele. Dar, pentru mine, tocmai asta e problema cea mai grea: nici măcar cifrele nu coincid! Rubricile stau altfel, ce scrie într-un ziar că ar fi „de dat“ pare în alt ziar că e de „de ­luat“, aici un zero în plus face suma de zece ori mai mare, la capitolul ăsta cifrele sînt complet diferite în diverse surse jurnalistice… În final, eu cum să fac acel articol „sec și informativ“, așa cum am fost rugat? Cîte note de subsol de tipul „nu e clar dacă…“ am voie să bag? Copleșit, editorul îmi răspunde ceva de genul: „Știți, noi am vrea să avem și România în publicația noastră“.

Nu știu, zău, cum se descurcă alții în epoca post-adevăr. Citesc și eu postări zilnice despre năzărelile lui Trump – cea mai nouă, de pildă, e propunerea de a-i înarma pe profesori ca să se prevină atentatele din școli –, despre Cambridge Analytica, despre intoxicațiile rusești… Le citesc cum aș citi poveștile lui Andersen – pentru farmecul în sine al poveștii. Și, în felul ăsta, îmi umplu masa de hamburgeri. Aș putea invita la festin tot cartierul.

În privința trăsnăilor românești, însă, ele îmi deșteaptă un alt sentiment. Mîndria patriotică începe să vibreze în mine și, cum tot am inventat noi stiloul lui Petrache Poenaru, caloriferul lui Andrei Marga și perpetuum mobile al Ministerului Cercetării, simt nevoia să revendic, ca străveche prioritate românească, inaugurarea epocii pre-post-adevărului. Big Mac! 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.