În română, substantivele feminine nearticulate au în general aceeaşi formă la genitivul şi dativul singular – (acestei) femei – şi la toate cazurile la plural – (aceste) femei –, ceea ce îi cam încurcă la început pe străinii care ne învaţă limba. Românii nu prea observă această particularitate morfologică, dar nici nu încurcă formele, pentru că au deprins foarte devreme structurile fundamentale ale limbii materne, pe care le folosesc spontan. Un vorbitor nativ nu se opreşte să analizeze forma cuvîntului şi nu conştientizează faptul că într-o construcţie de tipul cartea unei fete forma de singular fete este identică cu cea de plural. Din cînd în cînd, unii vorbitori par totuşi derutaţi de regula implicită şi ezită să o aplice, mai ales în cazul unor substantive atipice, cum ar fi atît de frecventul substantiv zi (cu terminaţia -i, neobişnuită pentru feminine, şi cu pluralul zile). Probabil că unii vorbitori au brusc senzaţia că ceva e în neregulă, nu mai sînt convinşi că pot folosi la singular forma zileacestei zile, astfel că lasă cuvîntul în forma zi: acestei zi, ca şi cum ar fi vorba de un substantiv invariabil.

Abaterea de la regula gramaticală e destul de răspîndită, avînd deja zeci de atestări în mass-media: „Celebrarea acestei zi a fost stabilită prin lege“ (antena3.ro); „Le Figaro a efectuat o analiză din punct de vedere matematic a acestei zi“ (gandul.info); „manifestări zgomotos festive, slăvitoare a acestei zi internaţionaliste“ (jurnaldedambovita.ro); „au fost organizate mai multe activităţi dedicate acestei zi speciale“ (gorjanul.ro); „bucuria acestei zi“ (turdanews.net); „toate manifestele acestei zi“ (romaniatv.net) etc. În Internet se găsesc şi destule exemple în care zi apare în loc de zile şi atunci cînd este însoţit de un articol nehotărît: „autobuzele RATBV circulă după programul unei zi lucrătoare“ (bizbrasov.ro); „a murit înecat într-un rîu din orașul Caninde, la sfîrșitul unei zi de filmări“ (dcnews.ro).

Ezitarea între formele zile şi zi este mai veche: sintagma acelei zi se găseşte în texte din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, chiar în literatură: „dimineața-acelei zi“ (Traian Demetrescu, Două dimineţi de aprile); „Visând la arătarea acelei zi de mai“ (Octavian Goga, 10 mai 1915). În ambele cazuri, cuvîntul apare în versuri, unde forma corectă ar fi avut o silabă în plus; zi apare aici ca o licenţă poetică, produsă din nevoile versificaţiei.

Nu este totuşi suficient să constatăm existenţa unor abateri de la normele gramaticale, e mai interesant şi chiar mai util să înţelegem de ce apar acestea. În cazul discutat, e cert că renunţarea la terminaţia specifică -le nu creează nici o ambiguitate, pentru că relaţia dintre cuvinte, exprimată prin forma de caz, este deja indicată de demonstrativ: acestei, acelei… Este deci foarte uşor să se renunţe la o informaţie redundantă: se încalcă norma limbii standard, dar nu se pierde nimic din eficienţa comunicării. În plus, utilizarea cuvîntului zi poate fi influenţată de tot mai numeroasele substantive feminine invarabile din limba actuală, mai ales de împrumuturile relativ recente: pizza, cola, miss etc. „prepararea acestei pizza minunate“ (ele.ro); „nu veţi simţi decît aroma unică a unei cola“ (ziare.com); „replica extraordinară a unei miss“ (realitatea.net). O altă tendinţă care se manifestă puternic în momentul de faţă este cea de a păstra invariabile substantivele feminine considerate nume proprii, chiar dacă acestea au în română posibilitatea de a se acorda. Vorbitorilor de azi – sau poate mai ales jurnaliştilor – li se pare mai elegantă construcţia unei Dacia („şoferul unei Dacia Logan a intrat într-un camion“, romaniatv.ro; „la bordul unei Dacia 1300“, gandul.info) decît unei Dacii („Alain Prost a făcut spectacol la bordul unei Dacii“, romaniatv.net), deşi a doua formă este cît se poate de normală.

Toate explicaţiile şi comparaţiile de mai sus nu fac, desigur, acceptabilă construcţia acestei zi

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).